logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

 

 

Resurecţia viziunii poetice*

 

logoPe cît de cultivat în cercuri literare cu afinităţi elective este Nichita Danilov, pe atît de solitară, măcar diferită, mi se pare poezia lui, mai ales dacă o privim în contextual celei a congenerilor săi, a generaţiei optzeciste. Hotărît şi vădit lucru: Nichita Danilov scrie altfel, dacă nu cumva chiar în răspăr cu companionii săi canonici. El nu-i la modă. El e vechi, nu nou-nouţ. Cultivă ceea ce optzeciştii au aruncat demult, sastisiţi, la gunoi: metafora, poemul vizionar, patosul, sugestia măcar metafizică, dacă nu chiar religioasă. E un soi de Edgar Allan Poe de peste veac, vetust, în limba română. Poeme negre sau, oricum, tulburi, oriunde deschizi cartea. Cultivă detaliul mons­truos prin dilatare, prin lupă, apoi el însuşi descompus şi multiplicat infinitezimal.

Recviem pentru ţara pierdută este o excelentă de­mons­ traţie a disponibilităţilor native ale acestui poet pentru viziune, nu o dată, obscură, la incidenţa dintre oniric, real confuz şi revelaţie mistică. Cartea se deschide cu o parabolă originală a Genesei înseşi. Perspectiva e aceea a creatorului. Poetul nu ezită să şi-o asume: “Şi am văzut casele omului/ risipite ca nişte cochilii de scoici/ jupuite de carne/ pe malul nisipos al rîului./ Le-am cules în palme,/ am sădit cîte o flacără/ înlăuntrul lor şi apoi le-am aşezat/ din nou la locul lor pe străzi./ Îngenunchiat lîngă semafor/ am văzut pîlpîind/ în dreptul ferestrelor/ cîte un chip omenesc, cîte un suflet.” (Ferestre, p. 7). Urmează, rînd pe rînd, alte parabole: iată pe cea a eului multiplu, o viziune halucinantă precum cea a chipului multiplicat în cioburile de oglindă spartă: “…abia atunci mi-am văzut chipul/ adevărat răsfrînt de alte chipuri/ prelungindu-se tăcut pe sub uşi,/ din patria noastră din cer/ spre patria noastră pierdută.” (Chipul sublim, p. 9).

Ajunşi aici să încercăm să desluşim, dacă putem, cu toată ambivalenţa semantică conţinută, ce-i aceea ţara pierdută, ori cea eternă, din ceruri, între care există tot timpul o osmoză. Ţări invocate obsedant, aproape în fiecare poem. Iar cel omonim, cel care împrumută titlul întregii cărţi, este relevant în această încercare. Recviem pentru ţara piedută este un scenariu liric amplu, halucinant-oniric, unde aluziile bat cînd spre realitatea mundană, chiar istorică (Basarabia/România), cînd spre cele religioase, patria de aici, pămîntească, şi cea de dincolo, din ceruri, eternă: “Căram pumni de pămînt dintr-o ţară în alta/ le vărsam în grămăjoare mai mari/ şi mici în piaţa publică./ Cu ochii aţintiţi la cer, ne rugam în faţa steagurilor/ mereu coborîte în bernă/ la morţii noştri rătăciţi în cer/ să coboare din nou pe pămînt,/ sfinţind ţărîna pe care le-o aşteneam la picioare.” (p. 14). Aşadar, ţara pierdută este deopotrivă, cea de aici, de pe pămînt, şi cea viitoare, de apoi, din ceruri, cea a părinţilor, acolo unde cărăm şi noi ţărîna. Este o groapă comună în ceruri. Iată o viziune terifiantă a lui Nichita Danilov!

Alteori ţara pierdută pare doar una dantescă: nu Pardis, nici Infern, ci un Limb, poate chiar un Purgatoriu ca orice exil. Viaţa noastră însăşi pare un exil între cele două realităţi tari: “…Da, ne ridicăm ochii/ şi pumnii în gol/ spre spărtura/ prin care se întrevedea/ patria noastră din cer/ patria noastră eternă” (p. 29).

Puţini poeţi români de astăzi, precum Nichita Danilov, îşi mai încarcă poemul cu substanţă aproape epică, vorbind clar. De asemenea, puţini sînt cei care n-au pierdut gustul metaforei revelante, al viziunii descătuşate din chingile retoricii pure, înţeleg prin asta ale discursului liric modernist suficient sieşi, optînd, în schimb, pentru trăirea ritual-tragică, nu o dată, explicit mistică.

 

 

* Nichita Danilov, Recviem pentru ţara pierdută, Editura Cartea Românească, 2016, 80 p