CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Un jurnal al eliberării*

Mariana Codruţ este – şi ştie foarte bine acest lucru – o poetă mult subevaluată. Cartea de faţă o spune limpede, în două feluri: o dată prin selecţia referinţelor critice, o dată prin multele, variatele, puter­nicele glose pe marginea marginalităţii asumate şi a sin­gurătăţii ce decurge de aici.

Ea mai este şi o persoană care se ia foarte în serios, atît în planul poeziei, cît şi în cel etic, fără nici o fisură între ele, exprimîndu-şi fără ocol părerile despre impostură, mediocritate şi alte păcate ale vieţii literare, ceea ce, neîndoielnic, i-a adus o mulţime de, să zicem, prieteni, şi a făcut-o să părăsească Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor în favoarea celei sibiene. Care, spre onoarea ei, a hotărît să-i aprecieze valoarea poetică decernînd volumului premiul pentru poezie pe anul 2015.

Poezia din acest moment a Marianei Codruţ se ca­racterizează în primul rînd prin concizia formulării, prin precizia limbajului, prin imagini şi versuri nespectaculoase: ceea ce are de spus i se pare mai important decît felul în care o face; adevărul, cel mai adesea tăios, i se pare a avea destulă strălucire pentru a mai fi nevoie de vreo podoabă: „târziu, cu efort, am învăţat revolta şi am admis:/ dacă adevărul te face liber, te lasă şi singur”. De aici şi nevoia de a certa, fără să moralizeze, fără imprecaţii, fără invective, doar cu o imensă amărăciune, junii corupţi ai zilelor noastre:

„care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în timp ce părinţii le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături, pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de partea lor toate personajele goale-goluţe, în timp ce părinţii lor le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor; care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii lor trebuiau să spună mereu da, ştergându-şi mereu scuipatul de pe faţă, ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după vremea părinţilor lor” (juni români,)

Vorbim de poezia unui spirit liber, a unui spirit elibe­rat: „până la douăzeci de ani/ toţi s-au simţit datori să-mi formeze/ o concepţie despre lume şi viaţă.// alţi douăzeci de ani/ m-am cocoşat sub astă/ concepţie despre lume şi viaţă// acum sunt un câmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepţia mea despre lume şi viaţă”. Şi, ca să-i aducem în ajutor nume de prestigiu, mai cităm şi din alţii: „Dar libertatea nu-i din această lume, şi cei doi liberţi,/ rupînd cu toate, au fost siliţi s-o plătească scump” (Luís Cernuda, Birds in the Night ).

Adică: o marginalitate (cu singurătatea pe care aceasta o implică/ atrage): „inima ta, marginalul umilit/ dormind pe sub poduri”; una asumată şi material, nu doar moral: „unde sfârşesc oraşul şi clocotul său începe realitatea mea […] unde sfârşesc oraşul şi clocotul său mi-e patria […] dincolo de hotarele patriei mele sunt opacă. şi lipsită de puteri ca un motor ruginit”. Şi, cum îi stă bine poetului, dublată de autoironie („vom muri/ şi vom vedea, a răspuns zâmbetul.// carcasa a fost dusă apoi şi îngropată/ fără mult fast sub copaci. era soare,/ iarbă verde, frumos. şi-o mână de inşi/ veseli, furişând în jur priviri speriate”).

Singurătatea (încă o dată, asumată ) devine singularitate:

„la răstimpuri, cuvinte simple/ mi se desprind din gât/ şi doar plasa lor roşie,/ placenta asta maternă/ mă apără de cădere…// în rest, totul e bine – chiar dacă,/ strângându-mi tâmplele în palme,/ simt sângele rostogolind în viteză/ prin puzderia drumurilor de sub piele/ un cap cu doi ochi plini de dispreţ”; „ştiu bine: în România/ mersul contra curentului/ şi însingurarea voită sunt/ doi poli ai morţii sociale.// printre ei ţâşneşte însă/ libertatea mea –/ scânteietor arc voltaic”, „mi-a trebuit mult să accept:/ singurătatea e un pântec protector/ în care liberă pot să înot,/ să mă scufund,/ să mă rotesc/ în cercuri albe-cercuri negre”).

Singurătate care mai înseamnă şi ruperea de o realitate care e respingătoare, traumatizantă, şi care, implicit, se cere sancţionată, măcar prin sarcasm:

„în fiece zi, tata, soţul, nea mardare, slujbaşul, omul de lume şi negustorul, cu metrul şi cântarul în braţe, intră peste poet şi-n loc de mâncare şi apă îi dau câteva şuturi în fund: ca să nu creadă cumva că poate fi altfel decât comme il faut!” (mardare )

De unde, mai departe, iluzia ca protecţie necesară, ca plasă de siguranţă, ca balon de oxigen:

„închid ochii strâns/ şi mă rog: oricine ai fi/ iluzia cea de toate zilele/ dă-mi-o mie şi astăzi”, „puţină iluzie/ mă hrăneşte, mă apără.// totuşi, mai târziu vine teama/ şi eu o întâmpin supusă/ cu capul greu în mâini:/ o pâine fierbinte din care/ să se hrănească şi ea”.

Pentru a ajunge, în cele din urmă, la integrarea, vrînd-nevrînd, în realitate, chiar dacă aceasta nu e inteligibilă, chiar dacă nu e acceptabilă:

„m-am trezit luminoasă ca fulgerul/ şi aburită de somn perdelele-am dat/ din fereşti: pe zidul din faţă/ scrijelit cu declaraţii porcoase/ soarele tremura încă ud./ în desişul cu plopi,/ o armată de guguştiuci şi de vrăbii/ pricepeau cât şi mine din toate –/ dar aveau să îmi spună/ câte-n stele şi-n lună”.

O integrare, totuşi, liberă – cele cîteva poeme intitulate pastel postmodern reprezintă o demonstraţie şi în acelaşi timp o explorare a unor modalităţi, a unor domenii divergente faţă de dominanta cărţii, o apropriere personală a realităţii:

„plouă din senin. cerul, pământul, cartierul în lung şi în lat răsuflă pripit. văd două clopote moi sub cămaşa unei femei aplecate în gol, copii fugind care-ncotro în ţipete vesele, vântul zburlind perdelele albe. ne e bine, suntem vii” – pastel postmodern (ploaie de iulie)

Un stigmat şi totodată o emblemă purtată cu mîndrie: „o culme a disperării: libertatea”.

*Mariana Codruţ, Hiatus, Paralela 45, 2015.