DIALOG

„Barocul a exercitat şi exercită încă o fascinaţie foarte puternică asupra mea”
interviu realizat de Ciprian Vălcan cu Nicola Rotiroti

Nicola Rotiroti, unul dintre cei mai interesanti pictori italieni contemporani

Există un moment anume în copilăria sau în adolescenţa dumneavoastră în care v-aţi spus că trebuie să deveniţi pictor, că acesta trebuie să fie destinul dumneavoastră? Sau vocaţia dumneavoastră s-a precizat pas cu pas şi mai târziu?

Nu, însă a existat o amintire precisă, anume conştiinţa că puteam realiza lucrurile văzute prin desen şi culoare. În ce priveşte destinul meu, nu cred că am (dincolo de arta pe care o realizez) o viziune atât de atotputernică încât să o pot înţelege. Cred că răspunsul la această întrebare nu ţine de competenţa mea. Cât priveşte vocaţia, în prezent exprim prin pictură studiul unei discipline ce îmi luminează paşii aşteptării. „… amândoi se întoarseră spre cel ce ştia mai multe decât ei şi de la care aşteptau luminare” (Manzoni).

Puteţi să descrieţi pentru publicul din România începuturile dumneavoastră artistice? Cât de complicată e viaţa unui tânăr pictor în Europa hedonistă a vremurilor noastre?

Bună ziua, Public Român, mă numesc Nicola Rotiroti, fiul unei mame franceze de origine cehoslovacă şi al unui tată italian de origine calabreză, m-am născut în 1973 într-un sătuc calabrez numit Cardinale, am frecventat liceul lingvistic la Soverato şi apoi Accademia di Belle Arti la Cantarazo, acum sunt pictor şi trăiesc la Roma, în Calabria mi-au zis întotdeauna „u francisi” („francezul”), la Roma „er calabrese” („calabrezul”), iar când merg în Franţa, „l'italien” („italianul”).

Începuturile mele artistice se nasc în mod firesc din primele întâlniri cu ceilalţi, de la desenele dăruite mamei la fuga din băncile din faţă în cele din spate la şcoală, în paginile jurnalului meu umplute clandestin de schiţe şi ciorne emotive.

Cred că viaţa de tânăr pictor a fost mereu complicată, asta şi deoarece pictura e un recipient anacronistic abrupt destinat proiectărilor şi realizărilor tipic personale şi private. După părerea mea pictorului tânăr îi e greu să stabilească o interfaţă cu timpul real al unei lecturi obiective a timpului însuşi altfel decât traducând-o într-un obiect de consum monetizat: atunci cred că trăieşte inevitabil o criză ca întregul Occident care-l găzduieşte.

Am avut plăcerea de a vă vizita atelierul de la Roma şi am fost impresionat de generozitatea dumneavoastră: mi-aţi povestit că împărţiţi acel spaţiu destul de restrâns cu alţi opt artişti. Puteţi să ne descrieţi proiectul în urma căruia aţi reamenajat o spălătorie de la parterul unui imobil roman, transformând-o într-un loc dedicat artei contemporane?

Şi mie mi-a făcut plăcere vizita dumneavoastră la studio 54 din Tor Pignatarra Roma, privirea şi interesul dumneavoastră m-au emoţionat.

Studioul pe care l-am înfiinţat cu unsprezece ani în urmă se găseşte într-un cartier roman multietnic; cred că e mai relevant să ştim, dincolo de faptele propagandiste relatate de cronicile presei oficiale, că în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale cartierul a adăpostit rezistenţa contra regimului fascist, apoi a slujit drept locaţie şi inspiraţie pentru filmele lui Pier Paolo Pasolini.

De-a lungul existenţei sale, Studio 54 a găzduit şi găzduieşte vizitele Prietenilor Artişti de orice gen (mai ales din panorama independentă) care au locuit acest spaţiu, îmbogăţindu-l cu propunerile lor continue şi unice: BaBa Festival, care îmbrăţişează absolut toate genurile de nebunie, de la muzică la pictură şi spectacole; asociaţia Turbine, colectiv compus din tinere scriitoare care au organizat în grădina Studio 54 un pre-Festival de literatură cu scopul de a finanţa Festivalul de literatură desfăşurat pe insula Ventotene. Studioul 54 a aderat timp de câţiva ani la ziua contemporanului organizată de AMACI (Asociaţia Muzeelor de Artă Contemporană Italiană), găzduind şi acum tineri autori ce prezintă diverse proiecte legate de muzică, poezie, etc.

În prezent, Studioul e ocupat de opt Artişti: Simone Tso (ilustrator, muzician, desenator de benzi, se numără printre organizatorii Festivalului Independent de benzi desenate şi ilustraţii Crack); Tommaso Medugno (Pictor, ilustrator; Pictura sa a însoţit diverşi ani publicaţiile lui Carver apărute la Minimum Fax, figurând pe coperte); Margherita Bianchini (Poetă, Scriitoare, se ocupă de editare pentru o editură din regiunea Emilia); Sara Basta (Artistă relaţională şi pictoriţă); Nicola Marco Mainieri (Pictor şi scriitor); Daniele Spanò (video artist, dramaturg şi scenograf); Federika Fumarola (Pictoriţă şi ilustratoare); Nikki (Poetă urbană, video artistă şi scenografă digitală, se numără printre organizatoarele Festival LPM, festival mondial de video-jockey).

Iată definiţia pe care ne-am dat-o pentru a explica ce este Studioul nostru:

„Studioul 54 e un studio de artişti situat în cartierul roman Tor Pignattara, loc de întâlnire şi fericită sală de gimnastică pentru minţi şi mâini fără astâmpăr.”

În noiembrie 2014, împreună cu alţi Prieteni Artişti am fondat şi Spaţiul Y.

Spaţiul Y e un spaţiu expoziţional experimental situat în cartierul roman Quadraro Vecchio, născut din voinţa a patru artişti, Paolo Assenza, Arianna Bonamore, Nicola Rotiroti, Germano Serafini, împinşi de necesitatea de a oferi zonei un loc neconvenţional care să poată stimula o confruntare dialectică între artiştii curatori şi specialiştii în lucrări din lumea artei şi culturii. Spaţiul Y e un cadru în care se desfăşoară întâlniri, colaborări, discuţii, un project room deschis limbajelor şi proiectelor mereu noi, unde converg din când în când contribuţiile artiştilor şi ale tuturor celor care participă activ la organizarea şi realizarea evenimentelor.

Sediul Spaţiului Y a fost donat de afaceristul Domenico Grieco, bărbat pasionat de cultură şi filantrop, care a intrat în contact cu grupul în primăvara lui 2013, cu prilejul Proiectului Ginkgo, făcând posibilă, prin gestul său de mecenatism pur, naşterea Spaţiului Y care, în acelaşi spirit şi cu aceleaşi modalităţi, îi găzduieşte pe artişti şi proiectele lor în interiorul său.

„Recunoaştem opera de artă după faptul că nicio idee născută de ea în noi, niciun act pe care ni-l sugerează nu o poate epuiza şi încheia. Putem inspira cât dorim o floare cu miros plăcut: însă nu vom izbuti niciodată să-i epuizăm mireasma, a cărei plăceri ne reînnoieşte nevoia de a o simţi; şi nu există amintire, gând sau acţiune care să-i poată anula efectul ori să ne poată elibera în întregime de puterea sa. Iată scopul pe care trebuie să-l urmărească cel care vrea să creeze o operă de artă”

P. Valéry

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru explorarea elementului acvatic, pasiune care pare o adevărată obsesie, dominând în întregime prima perioadă a operei dumneavoastră? Această perioadă a fost descrisă de majoritatea criticilor drept una hiperrealistă. Sunteţi de acord cu această interpretare?

Nu ştiu. Din frică? Sau poate din teama că acest interviu se va preschimba într-o şedinţă psihanalitică? Probabil o formă proprie de căutare legată de aspectul meu comportamental.

Cât priveşte felul în care mă situează criticii, cred că s-au liniştit descriindu-mă ca hiperrealist; m-au definit şi ultrarealist (potrivit unei lecturi psihanalitice pe care mi-au făcut-o).

În ultimii ani, pictura dumneavoastră a suferit o transformare radicală, aţi început să reinterpretaţi în tablourile dumneavoastră interiorul câtorva dintre cele mai interesante biserici baroce de la Roma. Ce stă în spatele acestei transformări? De unde a apărut interesul dumneavoastră pentru baroc?

Nu cred că au existat schimbări radicale, ceva radical în pictura pe care o realizez, nu sunt decât eu, îngăduindu-i să îndeplinească o funcţie de înrădăcinare asupra minţii mele.

Asta se ascunde într-o lume scufundată şi alcătuită din persoane pe care le cunosc, reprezentate ca subiecte sub apă şi, prin urmare, persoanele pe care le-am reprezentat se găsesc ca spectatori activi în interiorul distorsionat al viscerelor sacre baroce.

Pentru mine pictura e o chestiune privată ce se dezvăluie inevitabil publicului, la fel ca la şcoală, când colegul de bancă îmi cerea să-i arăt ce desenam în jurnal. Barocul a exercitat şi exercită încă o fascinaţie foarte puternică asupra mea, cred că e un loc unde conceptul de sacru şi cel de profan pot conlocui aşa cum se cuvine, generând un conţinut tragic armonios.

Îi cunoaşteţi pe artiştii contemporani din România? Aţi avut ocazia să colaboraţi cu unii dintre ei?

Panorama Artei contemporane româneşti e foarte bogată şi interesantă, am avut norocul să cunosc diverse lucrări de autori români foarte interesante după părerea mea… Dar vai, mă tem că acest răspuns se va transforma într-o listă telefonică fără numere, ci doar cu nume… primii autori care îmi vin în minte sunt: Şerban Savu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Adrian Gheine şi mulţi alţii. Nu, nu am avut şansa de a-i întâlni personal.

Traducere din limba italiană de

Cornelia Dumitru