ESEU

Carlos Eduardo Maldonado
filosof columbian

Eternele cercuri ale filosofiei*

Emil Cioran (1911-1995) poate fi văzut ca vocea, contrapunctul şi una dintre ipostazele a ceea ce este mai bun în filosofia germană şi franceză, toate luate în considerare în acelaşi timp. Au existat două axe principale în gândirea europeană a istoriei secolului al XX-lea. Europa se afla între două tendinţe esenţiale, clar definite: pe de-o parte Şcoala de la Viena, cu tot ceea ce exprimă, conţine şi germinează ea – de exemplu, operele lui Russell Whitehead şi Wittgenstein, la celălalt capăt al continentului; este sursa filosofiei analitice sau anglo-saxone, în contrast cu filozofia continentală. Pe de altă parte, acea tradiţie franceză, austriacă şi germană, a cărei radiografie într-un moment determinant este Distrugerea raţiunii de G. Lukacs, această operă fundamentală din 1954, care a fost precedată de două texte anterioare, unul din 1933, iar celălalt din 1942. Lukacs, o persoană la fel de inteligentă precum Cioran şi care a urmat aceeaşi linie, care a suferit batjocura şi critica lui Lenin: un motiv de laudă, pentru a spune adevărul.

Ciprian Vălcan ne prezintă o carte decisivă, care ne permite nu doar să înţelegem genealogia gândirii cioraniene, ci şi să avem o vedere prismatică a filozofiei europene văzută prin ochii lui Cioran, începând cu scrierile sale din tinereţe şi până la textele de maturitate. Această carte nu ar fi un dar sincer, fără traducerea excelentă şi atentă a doamnei Liliana Herrera. Ceea ce a făcut Liliana Herrera în ceea ce priveşte munca de traducător, nu poate fi văzut decât ca o a doua teză de doctorat. Cei care au participat, au cunoscut sau au văzut, de aproape sau de departe, contribuţia Lilianei la această carte, ştiu că nu este o exagerare. Liliana Herrera, care este deja un punct de referinţă la nivel mondial în studiile cioraniene, se dovedeşte un adevărat prilej de mândrie pentru cultura columbiană.

De asemenea, cartea profesorului C. Vălcan este o adevărată surpriză, mai ales pentru cei care cunosc cealaltă faţă, probabil cea adevărată, a muncii sale: muncă inteligentă, incisivă, plină de umor şi sarcastică cu aforismele. Acesta este adevăratul limbaj vălcanian, dacă mi se permite să îl numesc astfel.

Ciprian Vălcan este un autor şi gânditor român la cel mai înalt nivel. Două expresii specifice clarifică acest lucru. Pe de o parte, numeroase publicaţii şi traduceri ale operelor sale în unsprezece limbi străine, inclusiv cehă, spaniolă, portugheză, italiană sau maghiară. Iar pe de altă parte, însuşi faptul că a făcut trei doctorate, între Franţa şi România: unul în 2002, altul în 2005 şi ultimul în 2006. Aproape un deceniu de citire şi scriere în jurul a trei teze de doctorat. Un lucru nebunesc, desigur! (Acesta este, bineînţeles, un compliment).

Influenţe culturale franceze şi germane în opera lui Cioran este, de fapt, cea de-a treia teza de doctorat pe care a scris-o profesorul Vălcan. Cu sprijinul Universităţii Tehnologice din Pereira, profesoara Herrera ne oferă o carte centrală a istoriei filozofiei.

S-a spus că filosofia nu este altceva decât un dialog al unui autor cu alţi autori, precum şi a unui text cu alte texte care l-au precedat. Texte scrise sau orale. Ei bine, nimic nu caracterizează mai bine filosofia decât realizarea de cercuri mereu nesfârşite de dialoguri, interpelări, critică. La urma urmei, un autor ca E. Husserl susţinea, la sfârşitul vieţii sale: adevăraţii mei parteneri au fost Platon, Aristotel, Augustin, Bolzano şi mulţi alţii.

Prin urmare, discutăm cu oamenii, sub lumina directă sau indirectă a celor care ne-au influenţat, sau cu care am purtat discuţii în contradictoriu. Lumea sau realitatea, oricare ar fi, se pare că sunt pretextul dialogului şi dezbaterilor inteligente. Cioran nu este o excepţie. Şi asta spune un connaissseur al operei cioraniene, care este Ciprian Vălcan.

Cu toate acestea, vorbind despre influenţele germane şi franceze – de fapt, vorbim despre o generalizare, căci există şi influenţe austriece asupra lui Cioran. În cazul în care nu credeţi, citiţi frumoasa secţiune pe care Vălcan o dedică lui Weininger, una dintre expresiile geniului austro-ungar; sunt scrieri de neegalat. Dar totul devine clar din punctul de plecare pe care îl găsim în cartea în cauză: complexul de inferioritate al culturii române. „Românii? Suntem înconjuraţi de slavi; şi există mulţi”, cineva a susţinut asta cu îngrijorare la Timişoara, în urmă cu ceva vreme.

România, această interfaţă dintre Occident şi Europa Orientală, între Marea Mediterană şi Marea Neagră, acea ţară de trecere şi ascunzătoare, în acelaşi timp. Un creuzet al culturilor şi totuşi, o lume mică. Istoria? Poate să treacă prin România, dar este în afara geografiei sale: la Istanbul sau la Berlin, la Moscova sau Roma, Paris sau chiar Odessa sau Crimeea. Şi totuşi, tocmai această situaţie serveşte atât ca bază cât şi drept cadru pentru opera lui E. Cioran. România este posibilă, în gândirea cioraniană, şi în ciuda germanilor şi francezilor. Dacă Europa este o peninsulă pe care s-a creat un continent, Cioran este o insulă care stă ca un continent. Vălcan şi Herrera ştiu bine acest lucru.

Aş dori să subliniez acest aspect. În cazul în care, aşa cum făceau chinezii, am măsura înălţimea cuiva comparând-o cu statura duşmanilor sau a adversarilor săi, nu există nicio singură figură majoră care să nu facă obiectul criticilor, comentariilor, elogiilor, îndoielilor sau eglogelor, în ceea ce îl priveşte pe Cioran. Avem o carte excelentă în faţa noastră pentru a fi studiată. Cu toate acestea, pentru a spune adevărul, nu totul merită să fie gândit şi spus. În timp ce, pe de-o parte, lista ar fi o apologie, pe de altă parte ea este semnificativă pentru tăceri: nici Spinoza, nici Malebranche, nici Enciclopedismul francez, nici neokantienii şi neo-hegelieni, nici Husserl şi nici Brentano, de exemplu. O adevărată rundă de aplauze pentru Cioran.

Ar trebui să ne amintim că prezenţa filosofilor în opera lui Cioran şi a lui Vălcan, în treacăt fie spus, se datorează ideii conform căreia filosofia nu este altceva decât o epocă ridicată la rang de concept. Ceea ce este perfect contrabalansat, de altfel, când ne fixăm asupra lui P. Valéry.

Cine apare şi cine nu în opera lui Cioran? Trebuie să ne uităm cu atenţie, de mai multe ori la pagina 108 şi următoarele. O muncă a celui mai fin aurar şi erudit, întreprinsă de C. Vălcan.

Totuşi, merită să subliniem accentul sugerat de Vălcan. Nu este vorba de influenţe filosofice şi nici ştiinţifice. Mai mult, şi sub o formă mai subtilă, tema este reprezentată de influenţele culturale în opera lui Cioran.

România este mai mult, cu mult mai mult decât ideea statului-naţiune, de exemplu, după Tratatul de la Paris. De fapt, C. Vălcan vorbeşte pe bună dreptate de „Ţările Române”. România, o naţiune (nu o ţară), căreia i s-a întâmplat istoria, dar pe care ea nu a făcut-o; nu în întregime. Ceea ce spune Vălcan în cele peste 100 de pagini ale primului capitol este o adevărată lecţie de istorie şi cultură. O viziune proaspătă cu privire la această istorie eurocentristă cu care am fost obişnuiţi. Tinerii români merg, au mers dintotdeauna, la studii la Paris şi în Germania, iar acest fapt a servit ca poartă de intrare reflecţiilor lui Cioran. Împotriva unei culturi efeminate, lipsită de tensiune şi extazul spiritului, vocea lui Cioran se ridică, cu tonul propriu. Rezultatul poate fi prezentat ca „transfigurarea României”, după părerea noastră, în ciuda inspiraţiei spengleriene.

În orice caz, pe tot parcursul operei lui Cioran, franceza şi germana îşi schimbă importanţa şi locul; din nou şi din nou. Cioran, acest scriitor, acest filosof, acest gânditor care scrie în franceză gândindu-se la Ţările Române şi dincolo de ele, la destinul românesc al existenţei, dacă pot spune aşa. Numai că, aşa cum se întâmplă adesea în istorie, destinul românesc al existenţei sfârşeşte prin a fi, în mod surprinzător, asemănător destinului altor numeroase popoare şi naţiuni din întreaga lume.

Am spus la început că această carte a lui Ciprian Vălcan şi pe care o avem în spaniolă mulţumită Lilianei Herrera, a fost a treia teză a autorului român. Dar ceea ce avem în faţa noastră, cu noi, nu este pur şi simplu o teză de doctorat. Este o carte, prin urmare, mai mult şi mai bine – cu un stil clar, simplu, direct, şi puţin academic. O adevărată capodoperă pentru a gândi lumea noastră, existenţa fiecăruia, istoria si popoarele din România – toate fiind motive serioase de reflecţie şi de experienţă.

Un alt merit al celor care văd cultura şi filosofia din aceste colţuri ale lumii. Vreau să spun o lectură mult mai subtilă a autorilor români pe care îi citează Vălcan. O lecţie autentică de cultură pentru cei neofiţi în cultura română. Doar acest lucru ar merita un text separat.

În cele din urmă, să spunem că această carte este formată din trei mari capitole, fiecare cu cel puţin trei secţiuni, toate adunând un total de 429 de pagini. Ediţia merită un comentariu ca o coda: editată de UTP, broşată, avem în mână un exemplar frumos care merită toată atenţia. Cartea este, de fapt, un obiect, fizic, şi deci, un obiect estetic şi al plăcerii. Ediţia despre care vorbim are aceste trăsături.

Bunele maniere cer ca orice prezentare şi recenzie a unei cărţi să includă cel puţin o critică. Introducerea şi concluzia cărţii lui C. Vălcan nu sunt pe măsura volumului. În timp ce cartea este amplă, profundă, bogată, erudită, permiţând o viziune generală (the big picture ) a culturii europene şi occidentale modus rumano, atât Introducerea cât şi Concluzia sunt timide, timorate, foarte autonome. Ele nu corespund nici cărţii, nici personalităţii lui Ciprian Vălcan. Sfatul meu: să citim cartea direct, căci este o bucurie. Să lăsăm introducerea şi concluzia pentru una din acele după-amiezi plictisitoare, pentru una dintre acele nopţi placide şi insipide când ni se pare că existenţa nu merită prea mult. Şi atunci putem să le citim. Chiar şi cu riscul ca cele două secţiuni să nu îmbunătăţească prea mult tragedia vieţii. Ceea ce, de departe, cartea cu siguranţă, realizează.

Traducere din limba spaniolă:

Luiza Caraivan

* C. Vălcan, Influencias culturales franceses y alemanas en la obra de Cioran, traducere Liliana Herrera, prefaţă Joan M. Marin, Pereira: Editura Universidad Tecnológica de Pereira, pp. 1-429, ISBN 978-958-722-249-4