ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

Vitrina cu spectacole

Viaţa se trăieşte şi se recreează continuu prin gesturi mici, tandre, de fiecare zi

Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad: Sala „Studio” – spectacolul „Oraşul nostru”, scenariu adaptat după Thornton Wilder.

Regia: Cristian Ban;

Scenografia: Cristina Milea.

Cu actorii: Ioan Peter, Cecilia Lucanu Donat, Alex Mărgineanu, Angela Petrean Varjasi, Dorina Darie Peter, Ştefan Statnic, Robert Pavicsits, Roxana Sabău şi Călin Stanciu

Spectacolul sensibil al arădenilor mi-a amintit că la capătul zilei e important să revezi toate lucrurile minunate care te-au înconjurat. Doar pe scenă şi în cărţi viaţa e mai densă, iar actorii, ca şi scriitorii, te pot ajuta să fii acolo unde n-ai fost. Să trăieşti ce n-ai trăit. Să îţi aminteşti ce trăieşti şi nu preţuieşti suficient. Oraşul lui Thornton Wilder, Grover`s Corners e undeva lângă Massachusetts[1], dar poate fi oriunde, indiferent de geografia locului. Wilder, notează biografii scriitorului, s-a gândit la oraşul în care îşi petrecea des verile, Peterborough, New Hampshire.

Regizorul Cristian Ban îl imaginează într-un Arad de odinioară, la început de secol XIX. Ban jonglează cu temporalitatea. Păstrând structura iniţială a piesei, montarea teatrului arădean mizează pe condiţia proximităţii acţiunii.[2] Căci ce e mai aproape de spectatorul din sala îi va fi şi mai drag de urmărit (pe principiul abordării jurnalistice „ nearest dearest”).

Familiile dr. Gibbs şi Webb, ai căror copii se îndrăgostesc, Myrtle şi Charles Webb, Howie Newsome etc. sunt pe scenă acum Margareta (Cecilia Lucanu Donat), Eugen (Alex Mărgineanu), Celia (Angela Petrean Varjasi), Maria (Dorina Darie Peter), doctorul (Ştefan Stat nic), lăptarul şi lăptăreasa lui (Robert Pavicsits şi Roxana Sabău) şi Arthur (Călin Stanciu). Textul e inteligent decupat şi remixat de regizor, undeva lângă Massachusetts devenind undeva într-un Arad cu puternice tuşe de limbaj ardelenesc.

Aradul de ieri poate fi Aradul de azi cu aceleaşi emoţii, dorinţe, supărări, neputinţe. Ce ar fi putut fi Aradul şi n-a fost, se întreabă personajul-regizor (interpretat de Ioan Peter)? Oraşul nostru e unul viu, ce respiră prin oamenii lui, peste timp, în ciuda vrem(ur)ilor. Doctorul din versiunea arădenilor vede Parisul îndelung visat şi se întoarce „acasă”, „căci tot acasă-i mai bine”. Replica lui mi-a amintit de I.L.Caragiale care îi scria, într-o scrisoare, lui Vlahuţă: „Să nu ne facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e mai nefăcut încă; nu e pân`acum dospit cumsecade”.

Regizorul dovedeşte fler în alegerea actorilor care să-i servească montarea. Ştefan Statnic , în rolul doctorului, propune o interpretare nuanţată, credibilă. Merită să-l (re)vedeţi şi în spectacolul de la Arad, „Crima din strada Lourcin”. E, cred, un actor care mai are încă multe de spus dacă va găsi regizori inspiraţi. Alex Mărgineanu , în rolul tânărului Eugen, interpretează rolul cu o naturaleţe ce merită aplaudată (şi consemnată). În scenă când descoperă îndrăgosteala, m-a convins că există un limbaj care e dincolo de cuvinte. Şi care nu e chiar atât de uşor de transmis către sală. Lui i-a reuşit. În replică, partenera de scenă – tânăra Margareta (Cecilia Lucanu Donat distribuită într-un rol generos) abordează stângaci personajul. Cu o gestică mai puţin rafinată, senzaţia transmisă e una de nesiguranţă (nu doar în scena căsătoriei, ci şi pe textul rostit).

Dorina Darie Peter (în rolul Mariei) şi Angela Petreanu Varjasi (Celia) surprind esenţa personajului generic – mama – şi îl clădesc în jurul ideii de protecţie excesivă (Maria) şi devotament familial (Celia). Căci, nu-i aşa, uneori viaţa e prea grea ca să fii singur. Şi prea frumoasă ca să fii singur!

Ioan Peter , în rol de regizor-povestitor (vânzător de îngheţată, preot), punctează momentele acţiunii, reuşind să fie când melancolic, când ironic, când meditativ. Iar vocea i s-a auzit foarte clar în sală, chiar şi fără microfon. Acest personaj introdus de Thornton Wilder (şi păstrat de regizorul Cristian Ban şi în economia spectacolului de la Arad) a făcut ca piesa să fie citită/receptată ca aparţinând stilului de „metadramă” sau „metateatru”[3], o modalitate de abordare artistică ce presupune o conştientizare a publicului spectator. Şi implicit o manieră de interacţiune cu el. Personajul-regizor se adresează sălii, introduce personajele şi actorii în scenă, testează răbdarea privitorilor.[4] Robert Pavicsits şi Roxana Sabău , lăptarul şi lăptăreasa, au mizat pe umorul bazat pe acumulări lexicale în dialect. Dialogul romantic dintre cei doi, sub clar de lună, e haios. Ca discuţia dintre ginere şi tata-socru, înaintea punerii pirostriilor.

Regizorul aruncă numeroase cârlige spre obsesiile prezentului. În „oraşul nostru” se visează măreţ. Cetăţi culturale, străzi pietonale, parcări subterane, grupuri statuare. Şi chiar dacă multe au putut fi, dar n-au fost, există senzaţia de „viaţă care se repetă”. În alte tipare, fireşte. Însă sentimentele oamenilor, pasiunile lor sunt aceleaşi indiferent de epoci sau spaţii. Iar viaţa se trăieşte şi se re-creează continuu prin gesturi mici, tandre, de fiecare zi.

NOTE:

[1] În piesă autorul dă chiar şi coordonatele exacte, cu latitudine şi longitudine.

[2] Acţiunea spectacolului de la Arad urmăreşte felii de viaţă pe parcursul a 10 ani (1910-1920), piesa lui Wilder, în trei acte surprinde viaţa de zi cu zi, dragostea, căsătoria şi moartea (între 1901 şi 1913). Pentru a demonstra ceea ce însuşi autorul american, premiat cu Pulitzer, credea: toate speranţele, disperările, dorinţele sunt în minţile noastre şi nu în obiecte, recuzită, în scenografie elaborată: „No curtain. No scenery!” Aceasta îi serveşte doar pentru a încadra acţiunile actorilor, căci, în fond, trăirile lor sunt cele care contează. Și pot fi ale fiecăruia dintre noi. Pe acest principiu e rezolvată şi scenografia minimalistă, semnată de Cristina Milea.

[3] „Metatheatrical style”.

[4] Lionel Abel, în 1963, e cel care, referindu-se la Don Quijote, scria despre metadramă/ metatheatre, referindu-se la publicul care, în faţa tragi-comediei vieţii, e în postura dublă de a râde şi de a fi în acelaşi timp empatic cu personajul.