logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann
critic muzical, Germania

 

 

Meandrele carierei pianistului Lucas Debargue

 

Muzicianul francez prezent în paginile acestui articol, care, alături de evoluţia lui ca pianist, e şi compozitor şi cântă şi jazz, a avut o viaţă pe care o putem numi aventuroasă, şi o remarcabilă desfăşurare a carierei. De aceea, considerăm că ar putea exista un interes din partea publicului devotat muzicii clasice, şi nu numai, şi că s-ar putea ca artistul să-şi facă prozeliţi printre cititorii revistei de cultură „Arca”.

Foarte numeroasele elogii aduse de critica de specialitate şi acordarea premiului ECHO-CLASIC pentru cel mai bun debut pe disc (să ne reamintim, în paranteză, că acelaşi premiu, la aceeaşi categorie, l-a primit în 2010 artista română Mihaela Ursuleasa, cu doi ani înainte de moartea ei prematură) demonstrează valoarea artistului.

Am avut, în trecutul imediat, posibilitatea să-l ascult, în marea aulă a Universităţii oraşului vecin Regensburg, cu un program care îi reflectă posibilităţile actuale, şi îi prezice evoluţia viitoare. Consideraţiile de pe parcursul articolului sunt o împletire a impresiilor din sala de concert cu lecturile din revistele de specialitate plus vizionarea mediilor.

logoO fotografie, luată de aproape, spontană şi revelatoare, a făcut ocolul lumii artistice în anul 2015. Un bărbat tânăr, de 24 de ani, cu ochelari şi mustăcioară, păr şaten în dezordine, cu o expresie a ochilor foarte stăpânită, îşi prinde faţa în palmele arcuite. Abia îşi poate stăpâni mirarea faţă de ceea ce i s-a întâmplat de curând şi care ar trebui, de fapt, să-l umple de mândrie pentru realizarea sa. În locul acestui sentiment firesc, e mai degrabă lucid, conştient de imensa responsabilitate în acest moment de răscruce al vieţii, care coincide cu începutul unei mari cariere. Acest moment al amorsării, fără nicio prevenire pentru critici, juriu şi public, al unei faime şi renume fără precedat, a fost prezenţa pe podiumul laureaţilor (ultimului concert) concursului internaţional „P. I. Ceaikovski”, anul 2015, Moscova. Faptul că nu a câştigat, după cum ar fi meritat, premiul I, ci numai premiul IV, este reflectarea dezorientării şi neomogenităţii juriului concursului, surprins de genialitatea acestui interpret, şi de noutatea, de ineditul programului prezentat de el.

În ceea ce-l priveşte pe tânărul artist, acesta a fost foarte mulţumit de rezultatele evoluţiei sale. După cum a declarat el însuşi după aceea, simpla lui prezenţă la acest prestigios concurs, şi reuşita lui în etapele eliminatorii, i-au demonstrat că poate face faţă în orice întrecere pianistică, în orice complex de valoare a participanţilor. Aşa se întâmplă uneori, când primii premianţi sunt uitaţi după aceea, pe când nedreptăţiţii ajung favoriţii publicului, muzicienilor şi ai criticilor mai perspicace. Autorul îşi aminteşte de anul 1981, anul concursului „Frédéric Chopin” de la Varşovia, şi de evoluţia necunoscutului (pe atunci) participant Ivo Pogorelici din Croaţia. Acesta a fost eliminat încă din prima rundă, interpretarea lui în materie de Chopin fiind considerată imatură şi stilistic falsă. Dar marea pianistă Martha Argerich, celebră, laureată a premiului I în ediţia din 1965, preşedinta juriului şi prezentă în sală, s-a opus acestei decizii şi s-a retras, înfuriată, din juriu, spunând că Ivo Pogorelici e un geniu, interpretarea lui fiind nouă, validă. Drumul artistic al lui Pogorelici s-a consolidat; a sporit şi faima „leoaicei Martha Argerich, acest fenomen al naturii dezlănţuite”, şi s-a demonstrat, în plus, practic, că există profiluri deosebite şi valoroase de interpretare a marilor compozitori.

De ce am amintit „cazul Pogorelici” şi am invocat-o şi pe Martha Argerich, cu al ei temperament vulcanic? Despre Martha Argerich şi sensibilitatea ei deosebită va mai fi vorba în cele ce urmează. Atât la Pogorelici, cât şi la Lucas Debargue, există, în fundal, câte o îndrumătoare de mare perspicacitate. Ivo Pogorelici, după ce a învăţat „normal” pianul la Universitatea din Moscova, profesor Malînin (pianist care a concertat şi la Arad şi Timişoara), a încăput pe mâna profesoarei Alice Kezeradze. Aceasta a fost descendenta spirituală a lui Liszt şi a lui Rahmaninov (prin filiera Siloti). Personalitatea tânărului student Pogorelici s-a dezvoltat enorm în contact cu profesoara lui. De altfel, Alice Kezeradze a divorţat curând după primele mari succese ale elevului ei, şi s-a măritat cu Ivo Pogorelici. Un cancer incurabil a pus capăt vieţii acestei mari pedagoge.

În cazul lui Lucas Debargue, a existat o profesoară de mare probitate artistică, care l-a descoperit „întâmplător” la un concurs local de amatori. I-a propus să-l înveţe gratuit şi să-l pregătească pentru a se putea prezenta lumii muzicale tocmai la cel mai greu concurs. La festivalul „Ceaikovski”. Numele ei este Rena Şereşevskaya, absolventă a Conservatorului moscovit, emigrată în Franţa, profesoară la École Normale du Conservatoire, ţine cursuri speciale la Colmar. La începutul articolului s-a amintit despre viaţa aventuroasă a pianistului Debargue. Ce s-a întâmplat, deci, înainte de importantul debut de la Moscova 2015? Cu ce s-a ocupat viitorul artist? Lucas a început să „înveţe” pianul la târzia vârstă de 11 ani. Cine l-a pregătit? Un prieten şi coleg de clasă i-a arătat pentru prima dată claviatura unui pian şi cum se poate cânta pe el. După ureche, fără note, şlagăre, frânturi. Familia nu are bani pentru lecţii mai serioase sau/şi pentru cumpărarea sau împrumutarea unui pian. Totul rămâne în stadiu incipient. Lucas ajunge, datorită prietenilor, pianist de ocazie şi contrabasist al unei formaţii juvenile, care cântă muzică de dans şi puţin jazz. La 17 ani, abandonează muzica, începe să se ocupe de literatură, începe să lucreze într-un supermarket. Nici urmă de preocupare pentru muzica clasică! Şi totuşi, la împlinirea vârstei de 20 de ani, interesul i se trezeşte brusc. Exersează unde poate şi cum poate, se prezintă la amintitul concurs local. Este remarcat de spectatoarea ocazională Rena Şereşevskaya, i se propune studiu gratuit şi acces necondiţionat la pianul profesoarei. Descoperă lumea marilor clasici şi grefează propria viziune de interpretare, bazată pe intuiţie, pe cunoscutele bucăţi clasice. Mai mult: acolo unde crede că e necesar şi posibil, intercalează variante proprii, foarte neortodoxe, provenite din lumea jazz-ului şi chiar a muzicii aleatorii. Începe să compună muzică de cameră. Avansează cu paşi uriaşi în studiu şi profesoara e încredinţată că prezentarea la festivalul „Ceaikovski” are sens.

La concursul festivalului „Ceaikovski” trece de primele obstacole, fazele eliminatorii, cu un calm desăvârşit, tot mai sigur de sine. Între membrii juriului nu are numai simpatizanţi; ba chiar unora dintre ei, mai puţin progresişti, stilul lui, libertatea lui de interpretare, nu le place. Aşa se întâmplă că reuşeşte doar pe locul IV! Dirijorul Valerii Gherghiev, o celebritate, preşedintele juriului şi şeful festivalului, îl remarcă şi el, la rândul lui, pe Debargue şi îşi impune părerea, astfel că Lucas participă la concertul laureaţilor, are apoi un recital propriu, imediat înregistrat pe disc. În afară de aceasta, execută, împreună cu orchestra Kirov (a Teatrului Marinsky, director Gherghiev) şi marele dirijor Gherghiev, două mari concerte. Acestea sunt Concertul pen tru pian de Ceaikovski şi mai puţin cunoscutul Concert Nr. 4 de Rahmaninov (concertul favorit al lui Dan Grigore). Mari case de discuri fac contracte cu el pentru înregistrarea celor două programe de recital care stau la baza repertoriului său, dar şi a compoziţiilor sale.

Într-una din ultimele seri ale lunii ianuarie 2017, autorul a avut şansa să-l asculte, pentru prima oară, pe Lucas Debargue. Calmul şi modestia cu care a venit şi s-a aşezat la pian, deosebit de lunga concentrare înainte de prima atingere a clapelor, ni l-a reamintit pe celebrul profesor moscovit Heinrich Neuhaus, profesorul şi mentorul lui Sviatoslav Richter şi al lui Emil Gilels! Primul grupaj care a fost cântat au fost patru studii succesive (autorul le denumeşte, modest „exerciţii”) de Domenico Scarlatti. Catalogul clavecinistului şi muzicologului Ralph Kirkpatrick cuprinde aceste studii, trei în tonalitate majoră, K-208, K-24, K-132 şi unul, K-141, în tonalitate minoră, şi am avut, de mult, posibilitatea să le ascult şi cu alţi interpreţi, printre care neuitata Clara Haskil (bineînţeles, pe disc!).

Scarlatti s-a cântat melancolic, sumbru, dar şi exacerbat, retoric şi apoi vesel, expansiv. Au fost două „puncte-cheie”, prima mişcare din K-24 şi ultima din K-141.

Originalitatea pianistului Lucas Debargue s-a manifestat fără rezerve şi limitări în foarte cunoscuta Gaspard de la Nuit a compozitorului francez Maurice Ravel. Virtuozitatea lui Lucas, încurajată de tehnica pianistică remarcabilă a acestui artist, a creat mari momente, care au fost minuţios pregătite. Misterul acestei compoziţii hiperromantice juvenile e piatra de încercare pentru orice pianist care se respectă. Pentru că s-a scris mai în urmă despre Martha Argerich, cu promisiunea revenirii la personalitatea ei: poate niciun artist, cu excepţia tocmai a lui Debargue, nu poate pune pecetea tainei pe propria interpretare atât de mult ca marea pianistă argentiniană. Şi tot de Argerich îşi aminteşte autorul, analizând a treia lucrare prezentată, Sonata op. 10 Nr. 3 de Beethoven. Martha are o înregistrare din anul 1974, unde reuşeşte să scoată la iveală întregul caracter tragic, copleşitor, al sonatei. Şi Lucas Debargue a accentuat, în recitalul de la Regensburg, introducerea la unison a primei mişcări, şi a amplificat marea elegie din cea de-a doua mişcare, un mare bocet, culminând în finalul celei de-a treia mişcări.

Mephisto-Vals nr. 1 de Franz Liszt, bucată de mare virtuozitate, a fost a patra şi ultima lucrare în cadrul programului normal, obişnuit. Execuţia: fulminantă, cu unele mici momente neobişnuite, din care a reieşit simţul umorului. O anumită ironie romantică a caracterizat jocul interpretului. Pentru ascultătorul avizat, care a mai avut şi şansa cunoaşterii celor două bucăţi care au încheiat acest reuşit recital, prezentate la „bis”, au urmat momente de surpriză! – Sonata în fa diez major, op. 5, de Nicolai Madtner. Prima parte a constituit un moment meditativ, cu notă de inedit. Cel mai frumos episod, cu totul altfel decât ne-am fi putut aştepta, a fost o compoziţie proprie a pianistului, pe motivul unei compoziţii pentru pian solo de Theloniumonk, Round midnight. O meditaţie aproape chopiniană despre „agitaţia vieţii” şi „marea linişte finală”, în care jazz-ul şi muzica clasică, fuzionând în acelaşi moment de încântare şi armonie, ne-au fascinat!

 

Weiden, 4 februarie 2017