logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

 

Opeth şi faţa sumbră a rock-ului nordic

 

Opeth este numele unei binecunoscute trupe suedeze de metal progresiv. Conform bibliografiei publicate de site-ul last.fm, band-ul s-a format în 1990 în Södermanland, o suburbie a Stockholmului. Componenţa a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări. Mikael Åkerfeldt (vocalist, chitarist şi compozitor) nu numai că a fost unul dintre fondatorii trupei, dar s-a dovedit a fi şi pilonul principal în jurul căruia s-a dezvoltat întregul proiect muzical scandinav.

Titulatura grupului a fost preluată din romanul Sunbird al scriitorului sud-african Wilbur Smith, unde „Opet” este numele unui oraş fictiv fenician din Africa de Sud, supranumit şi „Oraşul de pe lună”.

Dacă în primele două albume Opeth (Orchid, în 1995 şi Morningrise, în 1996) am avut de-a face mai mult cu un Death Metal, începând cu cel de-al treilea album de studio My Arms, Your Hears e (1998) putem vorbi despre influenţele rockului progresiv şi despre prezenţa instrumentelor acustice. Acesta a fost şi primul album conceptual, fiind povestea unui personaj care moare şi revine pe pământ ca fantomă.

logoTrupa continuă în acelaşi cadru, următorul album, Still Life (apărut un an mai târziu, în 1999) fiind de asemenea, unul conceptual. Sunt transpuse pe muzică păţaniile unui credincios care a fost izgonit din satul său natal din cauza convingerilor sale religioase diferite.

În 2001 au realizat cel de-al cincilea album, Blackwater Park, care este de altfel şi denumirea unui grup german de hard rock din anii '70. A fost primul album Opeth produs de Steven Wilson (Porcupine Tree), prezent şi în calitate de chitarist şi solist de acompaniament (backing vocals).

Spre finalul anului 2002 au lansat Deliverance. Pentru că iniţial s-a vrut să fie un dublu album, aceasta fiind prima parte, discul este cunoscut şi sub denumirea D1. Băieţii au revenit aici la stilul mai dur din prima perioadă, adică la Death Metal. În 2003 a apărut şi cealaltă jumătate, Damnation (sau D2), stilul fiind progresiv, concentrat mai mult pe partea acustică şi pe compoziţiile lente. Din nou s-a apelat la colaborarea lui Steven Wilson. Prodigiosul muzician londonez a fost coautor al piesei Death Whispered a Lullaby, a făcut backing vocals şi a interpretat pasaje la melotron, pian, sintetizator şi chitară. De altfel, este binecunoscută prietenia care îl leagă pe Åkerfeldt de Wilson, cei doi realizând în 2012 un minunat proiect muzical denumit Storm Corrosion şi materializat printr-un album cu acelaşi titlu.

A urmat, în 2005, Ghost Reveries, album care a intrat pe poziţia a 64-a în topul american şi pe poziţia a 9-a în cel suedez, având cel mai bun debut de care s-a bucurat Opeth până la acea dată.

Un şi mai mare succes l-a avut Heritage, cel de-al 10-lea lor album de studio, lansat în septembrie 2011, unde îl regăsim pe Steven Wilson, de data aceasta în calitate de co-producător. Discul cuprinde, în totalitatea lui, piese de rock progresiv conform dorinţei liderului Åkerfeldt. În SUA s-au vândut peste 19.000 de copii în prima săptămână de la lansare, Heritage debutând pe locul al 19-lea în topul re vistei „Bilboard” şi pe locul al 4-lea în topul din Suedia.

Albumul a fost promovat printr-un lung turneu în care Opeth a susţinut peste 200 de concerte în foarte multe ţări europene, dar şi în SUA, Japonia, India, Israel, America Latină şi bineînţeles, Suedia. Au concertat alături de importante trupe, precum Pain of Salvation, Mastodon, Katatonia, Ghost sau Anathema.

Următorul album, Pale Communion, a fost lansat în august 2014 şi a fost înregistrat în faimoasele studiouri Rockfield din Ţara Galilor, acolo unde Queen au înregistrat A Night at the Opera. Deşi ceva mai dur decât precedentul (Heritage ), se remarcă prezenţa instrumentelor cu coarde, care dau o notă inedită compoziţiilor lui Mikael Åkerfeldt. Avem astfel de-a face cu un disc de hard and heavy progresiv, care a avut cel mai mare succes de top. Imediat după lansare, Pale Communion a intrat direct pe locul 19 în Statele Unite, pe locul 3 în Suedia şi pe locul 14 în Marea Britanie.

logoTot la Rockfield Studios a fost înregistrat şi cel de-al 12-lea album de studio Sorceress, lansat la 30 septembrie 2016. Alături de liderul Mikael Åkerfeldt (vocal, chitară, producţie) îi regăsim pe Fredrik Åkesson (chitară, backing vocals), Joakim Svalberg (pian, claviaturi, backing vocals), Martín Méndez (chitară bas) şi Martin Axenrot (tobe, percuţie)

Albumul se deschide cu o piesă scurtă, un intro (1.52 min), intitulată Persephone. Chitara rece ne transpune într-o atmosferă latină, calmă, liniştită, minunată, în nota lui Ennio Morricone.

Urmează piesa care dă titlul albumului, Sorceress. Orga generează o uvertură alertă, preluată de tobe şi chitara bas, aceasta din urmă dând şi tema piesei prin riff-uri scurte şi dure. Spre final, se remarcă un pasaj lent la orgă, a cărui melodicitate aduce uşor cu Abba. Versurile enunţă o revoltă la adresa vrăjitoarelor.

“Can you confess that you thrive in chaos?/ You're a sorceress and your eye is on the lost// But you're dying/ t's in your eyes / / You're a charlatan / You get everything you wish/ You're a harlot / Carry poison in your kiss”

„Recunoşti că îţi prieşte haosul?/ Eşti o vrăjitoare şi ochii tăi sunt tulburi// Dar eşti pe moarte/ Se vede în ochii tăi// Eşti o şarlatană/ Obţii tot ce-ţi doreşti/ Eşti o târfă/ Aduci otravă în sărutul tău”

The Wilde Flowers este cea de-a treia piesă care a fost, de altfel, şi ultimul single lansat înaintea albumului. Un sound cu evidente influenţe ale anilor '70, foarte dinamic, beneficiind în mod suplimentar de cor şi pe alocuri, discret, de harpă. Textul sumbru, aşa cum ne-au obişnuit trupele nordice de-a lungul timpului.

“Blinding light and the flames grow higher/ Searing skin on a funeral pyre/ hould I speak and they'll call me a liar/ I'll retreat to my funeral pyre”

„Lumină orbitoare şi flăcările cresc mai înalte/ Mistuind pielea pe un rug funerar/ Ar trebui să vorbesc, dar ei mă vor considera un mincinos/ Mă voi retrage spre rugul meu funerar”

Will O The Wisp, un cântec inspirat din temele albumului Storwatch al mega-grupului Jehtro Tull. O baladă, o piesă inedită pe un album Opeth, prin lipsa vreunei influenţe de heavy sau de progresiv. Chitarele, acustică şi electrică, alături de vocalistul Mikael Åkerfeldt, cu a sa interpretare în stil Ian Anderson, creează o atmosferă calmă, plăcută. Versurile sunt însă sceptice, dezolante.

“You're stuck to the failures of your life/ Marred with the sorrows of your strife// And time it waits for no one/ It heals them when you die/ And soon you are forgotten// A whisper within a sigh”

„Eşti blocat în eşecurile vieţii tale/ Distrus de durerile încleştărilor tale// Şi timpul nu aşteaptă pe nimeni/ Te vindecă doar atunci când mori/ Şi în curând vei fi dat uitării/ O şoaptă într-un suspin”

logoPiesa cu numărul cinci, Chrysalis, aduce încă de la primele acorduri un puternic sound de hard-rock clasic, în care duelul dintre chitară şi claviaturi, precum şi timbrul adoptat de Åkerfeldt ne duce bine cu gândul la Deep Purple transmiţându-ne şi prin intermediul versurilor multă forţă, curaj în faţa provocărilor şi a schimbărilor

“Leave it all behind you, there is comfort in giving up/ A seed in a barren soil might curl up into a coil/ Flourish into something new/ Give back what you thought was «you»/ And give way to all that is new.”

„Lasă totul în urma ta, există un confort al renunţării/ O sămânţă într-un sol arid s-ar putea să încolţească şi/ Să înflorească o plantă necunoscută/ Dă înapoi ceea ce ai crezut că ai fost «tu»/ Şi fă loc la tot ce e nou.”

Sorceress 2 schimbă total registrul melodic, trecând la unul acustic, moale, liniştitor, foarte plăcut. Vocea lui Mikael, ale cărei tonalităţi melodioase încântă, este însoţită de chitara clasică şi de claviaturi şi transmite un puternic mesaj de dragoste, un mesaj metafizic, menit să treacă într-o altă dimensiune, dincolo de moarte.

“And I will never ask you if you will stay/ Or if you will cry when I go away// Ice melting into the sea/ Your river flowing back to me// And when you take your final breath/ In many years from now, no less/ I hope you feel a peace at heart/ Don't be afraid to kiss the dark// And don't ever wonder if I stayed/ My love for you can not die away”

„Eu nu te voi întreba niciodată dacă vei rămâne/ Sau dacă vei plânge când eu voi pleca// Gheaţa topindu-se în mare/ Râul tău curgând înapoi spre mine// Şi când îţi vei da ultima suflare/ Peste mulţi ani, nu mai repede/ Sper să simţi o pace în inimă/ Nu-ţi fie teamă să săruţi întunericul// Şi să nu te întrebi vreodată dacă aş rămâne/ Dragostea mea pentru tine nu poate muri”

A şaptea piesă, The Seventh Sojourn, propune, la fel ca şi prima piesă, o minunată temă la chitară rece, acompaniată în prima parte de tobe. În partea a doua întâlnim o temă arabică, în care chitara clasică şi pianul pregătesc parcă următoarea piesă. Versurile reprezintă un mesaj de pace, de nonviolenţă, pe cât de simplu pe atât de puternic.

“Never do me harm/ Hold me in your arms// A raging sea in your eyes/ Gives away your disguise/ Grants me the peace to leave”

„Să nu-mi faci rău niciodată/ Ţine-mă în braţe// O mare furioasă în ochii tăi/ Renunţă la masca ta/ Dă-mi forţa să plec”

Strange Brew, o lucrare (8.44 min., cel mai lung track al albumului), continuă starea molcomă indusă de finalul piesei anterioare prin sunetele line ale pianului clasic în fundalul vocii calme şi melodioase a lui Mikael, care ne dezvăluie poate cele mai frumoase versuri ale albumului:

“There's eternal night in my gaze/ I'm cast out and I am not like you/ Find my way on through the haze/ I'm liquefied in a strange brew// An early morn walk through the park/ I look to the sun when it is cold and stark// I blend with the crows of robot minds/ Never a leader, I am always behind// A voice through the rain tells me I'm here/ A glance from a veil brings me to tears”

„E noapte veşnică în privirea mea/ Sunt alungat, nu sunt ca tine/ Îmi găsesc drumul prin ceaţă/ Sunt lichefiat într-o licoare ciudată// Într-o dimineaţă devreme mă plimb prin parc/ Mă uit la soare când e rece şi aspru// Mă amestec cu ciorile minţilor robotizate/ Niciodată nu am fost un conducător, rămân mereu în urmă/ O voce prin ploaie îmi spune sunt aici/ O privire învălurită îmi stoarce lacrimi”

Orga aduce o schimbare bruscă, generând o cascadă de sunete puternice, care ne duce cu gândul la Mahavishnu Orchestra. Tabloul este întregit de puternice sound-uri de chitară şi mai ales, chitară bas.

În partea a doua se revine la pasajul lin al pianului.

A Fleeting Glance, probabil cea mai britanică piesă a albumului datorită puternicelor influenţe Porcupine Tree şi Pink Floyd. Instrumentaţia luminoasă, plăcută, vine într-un contrast evident cu textul, care e încă o dată, întunecat, pesimist.

“I met with my mother and I asked her why/ For ten years so more she would never reply/ Suddenly she said we are all born to die/ Gave me purpose, freed me, “How simple it can be”// But it's fading away from my mind/ There's another “me” waiting behind”

„M-am întâlnit cu mama şi am întrebat-o de ce/ Pentru zece ani cu atât mai mult ea nu va răspunde/ Brusc ea a spus că toţi sunt născuţi ca să moară/ Mi-a dat un scop, m-a eliberat, «Cât de simplu poate fi»// Dar asta dispare din mintea mea/ E un alt «eu» care aşteaptă în spate”

Al zecelea cântec este Era. Pianul, lent şi melancolic, ne încântă în primul minut. Apoi un puternic riff de chitară bas duce piesa la hard'n'heavy, iar claviaturistul Joakim Svalberg trece în zona lui John Lord.

Versurile ne aduc aminte de lupta cu cel rău care sălăşluieşte în noi, luptă pe care din păcate, în cele mai multe etape ale ei, o pierdem.

“Incapacitated, I'm left behind/ In a sea of hatred I go blind/ A storm is coming, I hide away/ In the years of need reason leads astray// The end of an era/ One starts anew/ You know the devil/ He lives in you”

„Zdrobit, sunt lăsat în urmă/ Merg orbeşte într-o mare de ură/ O furtună se apropie, mă ascund departe/ În anii răi raţiunea o ia razna// Sfârşitul unei ere/ Alta începe din nou/ Cunoşti diavolul/ El trăieşte în tine”

Ultima piesă, Persephone (Slight Return), foarte scurtă (54 secunde) este mai degrabă o ultimă parte a precedentei, Era. Dacă albumul a început lin, cu chitara clasică, se termină în aceeaşi notă, cu acordurile pianului, aducându-ne aminte de The Wall (Pink Floyd) şi Hand Cannot Erase (Steven Wilson) care încep şi se termină în aceeaşi notă.

Sorceress este un album dinamic. Majoritatea pieselor demonstrează acest lucru, mergând de la momente calme, melodioase, liniştite, interpretate la un volum mai redus, până la momente mai dure, cu mai mulţi decibeli, care împing în sus dinamica sunetului. Mesajul transmis prin versuri este unul tipic pentru mulţi muzicieni nordici: trist, întunecat, sumbru, pe alocuri chiar macabru.

Discul a fost bine primit de site-urile de specialitate. Astfel, Metacritic.com i-a acordat 81 de puncte (din 100 posibile) iar allmusic.com l-a clasificat cu patru stele (din cinci posibile). De asemenea, a avut şi un notabil succes în topul albumelor, ajungând până pe prima poziţie în Germania, pe locul al 3-lea în Finlanda, al 7-lea în Suedia, al 11-lea în Regatul Unit şi al 24-lea în „Bilboard”-ul american.