POEZIE
Dominique Iordache
poetă, Craiova
în afară de
umeri
şi o dragoste învelită în şerveţel
mai este
trenul de dimineaţă
pe peron au rămas mâinile oamenilor
care nu au primit o îmbrăţişare
depărtarea
înţepenită între noi
cu sfârcurile ei tari
un taur
mă întorcea cu o lopată
şi-mi dădea în fluierul piciorului
era cocoţat
dansa
cu mâinile pline de sfori
amintirea este un obiect
de exemplu o fereastră din lemn vechi în formă de cruce
mai bine mă rostogolesc
îmi curg coastele
să ţip
nu e nimeni
întorc braţele de pe o parte pe alta
oare ce e dincolo
un obiect albastru
cerul sub care am stat
ochii câinelui neadormit pândind
oceanul îmi linge picioarele
un christos-femeie merge pe stradă
cu inima ca o băşică
îmi curgi din gură în fiecare noapte
amintirea este un obiect
îl admirăm
schimbăm între noi întunericul
cubism şi macaroane
visez apoi
prind realitatea în staţie
ascult tot drumul criticile călătorilor
despre modul defectuos în care mă aşez pe scaun
îi deranjează lipsa hainelor
la prima frână îl prind pe Marcel Duchamp de picior
se deschide cerul se deschide uşa
cu o lumină orbitoare întind piciorul repetat pe treaptă
nud coborând scara
printre sirenele maşinilor gândul la tine se grăbeşte spre şcoală
văd nişte macaroane care vin vertical
plouă
doamna directoare îmi arată cu degetul mijlociu
scris pe tablă cu litere mari
ai întârziat
n-am putere îi spun
ascunzându-te.
seară
sunt în trafic
luminile fug
frica mă aşteaptă în curte
cu faţa neagră
doar dinţii îi sclipesc
intrăm în casă
şi aprindem lumina
nasture
pierdusem un nasture
şi tot căutându-l pe jos am văzut
chipuri pe care le uitasem
îmi făceau cu ochiul
scoteau limba
îşi întindeau buzele spre mine
am rămas aplecată
şi în unghiul dintre şold şi braţ
timpul s-a răsucit
din gură mi-a curs salivă
şi nasturele de sub pat a râs
lenjerie
când m-am dat jos din pat
m-am uitat înapoi
şi am văzut că pernele cearşaful şi plapuma
aveau riduri
ca nişte femei care râd de mine
şi mă bârfesc
mă gândesc să le schimb.
nişte îngeri
îngerii au îmbătrânit
stau în faţa mea cu părul alb
fumează iarbă
vrei mă întreabă în şoaptă
nu zice mama din fotografie
mă urcai
s-o ţin de mână
pui prăjit
mi s-a făcut milă de pui
când am mâncat
îi terminasem aripile
mă gândeam s-o rog pe mama
să le pună la loc
cred că ea putea
dar erau în stomac
dimineaţa care mă are în grijă
unele dimineţi sunt altfel
vin peste mine şi-mi bagă forţat degetele în ochi
îmi scot aerul din plămâni
îmi trag de pleoape
îmi ating obrajii cu halate albe
cu mâini unse cu cremă de gălbenele
îmi cicatrizează visele în dreptul ferestrei
şi ele nu mai trec niciodată în lumină
rămân cu gura deschisă gata să ţipe
dar nu ţipă sunt moarte
nu le învie nimeni nu le îngroapă nimeni
dintre toate dimineţile a mea este de dimineaţă de tot
îşi termină treaba
mă împinge în camera de baie
ridic capacul şi mă aşez
tropăie pe lângă mine cu tălpile ei mici
pe gresia rece
mă gândesc de când nu mai gândesc de una singură
în timp ce dimineaţa mă întoarce pe burtă şi pregăteşte înjecţia
mă bate uşor cu palma peste fesă
îmi înfige acul şi apasă pistonul seringii
mă injectează din şase în şase ore cu tine
apoi îmi bagă în cap nişte pietre
ideile mele preconcepute
o cârpă stoarsă şi lăsată la uscat
sunt pregătită
să ies în curte printre trandafirii
căţăraţi pe gard cu picioarele ridicate
de teamă să nu-i muşte câinele
şi-n sus doamne în sus
iese din ei o spaimă greţoasă
ca nişte flori
şi de fapt asta miroase
nici nu era vorba despre tine
îmi las părul pe o parte
şi nu mă uit decât pe jumătate în mine
că nu am ce să văd decât de la gât în afară
sunt toată
când te uitai îmi venea să ţip de nebună
hooo duceai caii la adăpat în mijlocul câmpiei
nici ţipenie doar cerul
şi visele putrede pe care le despachetai
ce aş mai fi fumat
mă enervai stăteai ca un ghiveci
şi mă întrebai dacă îmi place
nici nu puteam să înghit
eu mă încolăceam cu versuri
care erau prea scurte
nu ajungeau.
o dimineaţă
cât de mult se întinde noaptea în mine
mă ruşinez de lumină
îmi pun cearşaful pe cap
şi inspir până mi se lipeşte de gură
trag de o aţă îmi place cum se încreţeşte
fac cu degetul o gaură în cearşaf
şi mă uit prin ea
un punct
când îmi ridic corpul din scorbură
dimineaţa îşi răsfrânge buze mari
un cer spart din care curg balele soarelui
printre păsări cleioase
viaţa bălteşte
tu cădelniţezi neantul
dintr-o râmă
fericirea cântă prohodul
punctul acela negru din zare
e ţipătul.
fiecare cu pătratul lui
am atâţia prieteni că nu mai ştiu unde să-i pun
pe masă stau înşiraţi o mulţime
îi mut de colo-acolo când pun lingura
pe marginea farfuriei
unii se dau pe tobogan şi eu iau lingura foarte încet ca să nu-i deranjez
alţii stau în caucul lingurii şi se întind după legume
când mă aşez în pat ne certăm pe pătratele de pe pătură
fiecare are pătratul lui
iar cei care rămân fără pătrat
îmi trimit mesaje solicitând şi ei un pătrat
toţi se descalţă
lângă patul meu se ridică un munte de pantofi
de toate felurile şi de toate culorile
mie îmi plac pantofii cu şireturi
pentru că nu mă plictisesc şi fac fundiţe
şi aşez pantofii cu fundiţe ca pe răsaduri primăvara
pe rânduri câte doi
când mă îndrept spre uşă înaintez pe burtă printre răsaduri
făcând paşi cu mâinile vârâte în câte un pantof
atunci unii prieteni încearcă să mă sune
dar eu nu răspund ca să nu-i trezesc pe cei care sunt adormiţi
ajunsă în hol
spun în gând o rugăciune şi fac mătănii
lovindu-mă de trei ori cu limba în cerul gurii
dumnezeu aude