PROZĂ

Ion Corlan

prozator, Arad

Pădurea (fragment de roman)

Dumitru M. P., scriitorul aproape celebru, se trezi dimineaţa, pe la şase cu o durere atroce de cap. Speriat, coborî din pat şi ajunse la masă împleticindu-se. Înghiţi medicamentele de tensiune cu un pic de apă, apoi căută prin sertare şi în cele din urmă găsi două fiole de algocalmin; le sparse şi turnă conţinutul într-un pahar, în care puse puţină apă şi bău amestecul. Revenind în pat, greaţa i se înfipse în stomac. Senzaţia de vomă îl chinui vreo jumătate de oră. Merse în baie, vârî două degete în gură şi, după câteva poticneli, reuşi să dea afară un lichid galben, cumplit de amar. Faţa i se umplu de lacrimi; după alte două poticneli aruncă afară nişte resturi alimentare. Sleit de puteri, îşi spălă faţa cu apă rece, un pic uşurat, dar senzaţia de ameliorare ţinu puţin. Opintelile reîncepură, una după alta, şi Dumitru M. P. căzu în genunchi. Urmă o vărsătură voluminoasă. Convins că-i venise sfârşitul, se propti înspăimântat de veceu. Întinse mâna şi apucă prosopul de pe calorifer. Îşi şterse faţa gemând. Chinul îl ţinu în această poziţie aproape o oră. Abia suflând, ud leoarcă, reuşi să intre sub duş, apoi reveni în pat, epuizat şi tremurând ca piftia. Vedea ca prin ceaţă. Prins de frisoane, trase pătura peste cap şi, după ceva timp, adormi. Îl trezi o senzaţie chinuitoare de sete. Gura şi gâtul i se uscaseră. Coborî din pat, abia ţinându-se pe picioare şi bău apa cu înghiţituri mici, înfricoşat să nu-i revină spasmele, apoi se întoarse în pat. Îşi aminti de lansarea unei cărţi cretine unde amestecase băuturile. Scârba i se lipi de suflet şi fruntea i se umple de apă, depresia luându-l în primire şi ţinându-l ghemuit în peisajul dezolant al eşecului. Peste depresie se aşeză, crudă, singurătatea. Venită cu frig, aceasta îl făcu pe Dumitru să plângă: murea ca un câine. Întinse mâna după pachetul de ţigări de pe noptiera de la capătul patului, scoase una, o aprinse şi îndrăzni să tragă un fum în piept. Treptat, filmul din parşivul tablou al memoriei, arse mocnit şi tot ce urmă fu iarăşi o „sfântă” păcăleală.

///

Gheorghe Cucu apăru la poartă trăgând de tomberon. Un acces de tuse îi aruncă ţigara pe trotuar. O luă de jos, suduindu-l pe nea Grigore. Îndreptându-şi spatele, ochii i se loviră de un străin.

– Cristos a-nviat! zise acesta, ridicând pălăria şi lăsând geamantanul jos. Gheorghe Cucu întinse mâna, tărăgănându-şi vocea:

– Îmi dai o ţigară?

– Nu fumez, răspunse oarecum vinovat domnul cu pălărie.

– De ce nu fumezi?

– Pentru că nu-i sănătos, zise acesta apucând geamantanul, dar înainte de a pleca îl întrebă pe Gheorghe Cucu:

– Ştiţi cumva unde vine strada Darwin?

– Fire-al dracu, nea Grigore.

Trecătorul înlemni. Gheorghe Cucu continuă:

– Firea-a dracu, mamă.

Domnul cu pălărie apucă geamantanul şi se îndepărtă, aproape fugind.

///

Doamna în roşu se opri la margine de Parc. Trase aer în piept cu nesaţ şi porni mai departe. Ecoul altor paşi venea, abia auzit, pe urmele ei. După ce mai înaintă puţin, se întoarse brusc dar nu văzu pe nimeni; auzul prinse din depărtare şoapta vagă, estompată a tăcerii mişcată de adierea vântului. Reluă mersul şi după ce pătrunse pe una din aleile laterale avu certitudinea că El este cel care o conduce spre bancă. Înainte de a se aşeza dădu roată cu privirea şi văzu cum umbra alunecă pe deasupra trandafirilor, punând petalele în mişcare.

– Unde eşti? şopti ea abia auzit şi se lăsă pe bancă, împurpurându-se.

Mătasea foşni tainic şi şoapta se scurse în liniştea din jur, înfiorându-i trupul. Un suspin tainic marcă susurul tăcerii tulburate şi, peste locul ales, umbra stârni parfumul rozelor. Ochii Doamnei în roşu coborâră pe florile surprinse parcă de prezenţa sa şi Parcul ieşi din linişte, împingând depărtarea înspre colţul de cer rămas liber. Luând loc pe bancă, simţi că umbra se opreşte în suspinul ei. Mai scăpă o şoaptă şi buzele Lui o atinseră pe gura întredeschisă. Trecu în picioare, înaintă câţiva paşi pe iarbă şi plăcerea fremătă în pieptul ei:

– Vreau să te văd…

Îi auzi oftatul prelung, umbra i se topi în braţe, mătasea foşni iarăşi şi stropii de lumină se prelinseră peste trupul său cald.

– Odihneşte-te la amiază, căci voi veni să te iau. Sunt bolnav de dragostea ta. Dincolo de mine este apa, dar tu vei sta la umbra trandafirilor, până când voi coborî, la răcoarea dimineţii, în glasul tău; mi-ai răpit inima cu o singură privire. Când se va răsuci ziua, voi veni iar la tine. Să nu mă uiţi, iubito, căci plec şi mă fac nevăzut.

Doamna în roşu se ridică în picioare, uluită, şi vocea-i sună rugătoare:

– Prinde-mă în braţele tale şi înlănţuie-mă!

Sărutul Necunoscutului îi răscoli trupul, iar glasul Lui abia de se auzi în freamătul despărţirii:

– Mă vei căuta, dar nu mă vei găsi, mă vei striga, iar eu nu voi răspunde, căci tu nu vei fi ştiut încotro voi fi apucat.

Umbra Necunoscutului se înălţă pe norul uimirii; ecoul o atinse. Doamna în roşu întinse mâinile, mirată, încercând să-l înlănţuie la pieptu-i prins în fierbinţeala şoaptei. Buzele ei nu mai fură în stare să glăsuiască chemarea înfiorată de magia ce se risipi în liniştea din jur. Stropii din uluirea femeii se pierdură prin iarbă. Doamna în roşu îşi auzi vocea întrebând cu aceeaşi mirare nesfârşită:

– Unde este apa… cea de dincolo de mine!?

– Acolo, auzi şoapta Lui şi se trezi în picioare. Întinse mâinile iarăşi şi, fără să aştepte răspunsul, porni spre pod. Străbătând aleea până la capăt, ieşi din Parc. Tulburată, văzu cum iarba cea plină de flori dispare în real, prezentul înconjurând-o cu valurile frustrării în care dispăruse sărutul lui fierbinte.

///

Daniel păşea vrăjit pe strada ce păstra urma paşilor ei. Trecând în sus şi-n jos pe dinaintea porţii albe, emoţia îl copleşi şi nu mai fu în stare să gândească. Întreg corpul se dizolvase în freamătul din jur ce părea menit să deschidă calea Îngerului. Casa şi curtea formau un ansamblu secret, în care magicul se ţesea sub paşii fetei. Misterul se răspândise pe drumul fantasticului, cu voluptate, fixându-l pe Daniel într-o aşteptare miraculoasă, exemplară, în care strada, albită de o lumină ireală, îşi ţinu porţile închise cu acelaşi lacăt al fantasticului plecat la plimbare.