RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo
istoric, Timişoara

Camil Petrescu şi dificultăţile Banatului

A înţelege oamenii locului

Prezent la Timişoara, în perioada 1919-1922, foarte tâ­nărul Camil Petrescu va avea unele dificultăţi în a înţelege Banatul. În acest timp, el va fi mai puţin scriitor, lucrând ca jurnalist, editor şi profesor. Va fi şi un agent al schimbării, venind de la Bucureşti, de la centru (noul centru!) pentru a asista şi contribui la noua aşezare a lucrurilor, încercând să atenueze influenţele de la Budapesta şi Belgrad. Neadaptarea lui C. Petrescu se simte în special cu specificul locului, un Banat cu propria-i identitate şi verticalitate, nu contrare, ci diferite în câteva aspecte de aspiraţiile oricărui centru. Schimbările geopolitice erau resimţite ca fiind de suprafaţă, mişcând încet şi greu profunzimile. Oamenii locului se arătau reticenţi, conştienţi că simpla aderenţă la o conducere statală, diferită naţional, nu aducea nici imediat, nici mai târziu progresul şi viaţa îmbelşugată. De fapt, bănăţenii (şi atunci, şi mai târziu) îşi vor exprima scepticismul cu privire la modul cum era şi este guvernată ţara. Doar în imaginaţia unora discursul înflăcărat, propaganda pură uneori, ţinea loc de management eficient. Iar bănăţenii lui Camil Petrescu (români, germani, unguri, sârbi, bulgari, slovaci, croaţi, italieni...) ştiau acest lucru. Poate era şi o neadecvare a tânărului jurnalist bucureştean la spiritul zonei. Banatul, la acea oră, însemna un conglomerat etnic, în care românii nu erau majoritari, ci formau doar cea mai mare minoritate. Importantă era şi reţinerea faţă de modul de lucru balcanic în Capitala regatului, o respingere a stărilor de acolo fiind cultivată îndelung de spiritul bănăţean, prin familia Mocioni, Vicenţiu Babeş, Pavel Rotariu, dar şi de Ioan Slavici, Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voievod.

C. Petrescu avea propriile reticenţe faţă de evoluţiile de la centru, din Vechiul Regat. Spaima că tarele de la Bucureşti se vor disemina în noile provincii, dar mai ales în Banat, devenit patria sa în această perioadă, îl vor obliga pe ziarist să avertizeze mereu asupra acestui pericol. Aşa cum o făcuse şi Slavici mai înainte, va încerca să promoveze spiritul civilizator al Timişoarei, în comparaţii destul de greu de suportat de clasa politică din noua capitală, Bucureşti. Când aduce argumente pentru apariţia cotidianului Ţara face şi un proces politicianismului regăţean. Reproşurile le va ordona în patru puncte, din care primul sună astfel: „În ţara cea mai bogată în cereale – proporţional din Europa – ţăranii mureau de pelagră, boala porumbului stricat. Aceiaşi ţărani, roşi de tuberculoză şi de alte boale, locuiesc în locuinţe infecte, în care ţăranii de aici nu şi-ar ţine nici vitele. Trebuie să o spunem odată”[1]. Sunt adevăruri crunte, autorul nevăzând motivele pentru care ardelenii şi bănăţenii ar trebui să intre în această horă a suferinţei.

Răul de la Bucureşti se întinde...

În toamna anului 1919, când apar şi semnele politicianismului, victoriile şi entuziasmul din vara încheierii ostilităţilor militare nu mai oferă o rezolvare pentru problemele concrete. Banatul, cu întreaga ţară, este în schimbare, dar aşezarea pe făgaşe noi se face greu. Demagogia politicienilor începe să ocupe viaţa publică, iar jurnalistul are ocazia să observe acum că instituţiile din Regat, care funcţionau prost şi acolo, îşi extind competenţa şi în noile provincii. Înţelegem termenul „competenţă” aici doar în sensul de acoperire teritorială, mai puţin în cel de pricepere... Este un prilej pentru denunţarea demagogiei, cu axare pe diferenţieri: „Cât rău a făcut acest politicianism Ţării Româneşti nu se poate închipui. Atât de mult, încât cei de aici, de prin Ardeal şi Banat, au sfârşit prin a nu mai deosebi ţara adevărată, ţara bună românească, de această plantă parazită, care acoperise totul, cum acoperă verdeaţa îmbolnăvitoare suprafaţa apei. Politicianismul, timp de cincizeci de ani, nu a făcut decât să speculeze tot ce ţara moştenise cu atâta greutate de la nişte strămoşi, care o creaseră şi o apăraseră cu vitejie (...), murdărind totul”[2]. Sunt cuvinte grele, iar aici C. Petrescu se apropie de articolele incendiare ale lui Eminescu, care, aidoma şi oferind un model, satiriza oamenii prezentului, desfiinţându-i şi prin antiteza cu înaintaşii consideraţi mult superiori.

În discuţie este pus chiar parlamentul, cea mai democratică instituţie a unei ţări, loc de dezbateri aprinse şi de soluţii pertinente. Aceasta însă doar în teorie. Dincolo de ciocnirile verbale aprige din organul reprezentativ al puterii poporului şi singura instituţie legiuitoare, parlamentul ar trebui să fie, cu adevărat, un for călăuzitor. Însă problemele apăreau încă de la constituirea lui, de la sistemul de vot, la scrutin luând parte puţini cetăţeni, aceştia nefiind consideraţi reprezentativi, pe fondul dezinteresului şi al lipsei de informaţii: „Dar parlamentul acela de tristă memorie nu a fost al poporului român. Cinci milioane şi jumătate de români nu aveau, din cei trei sute de reprezentanţi, decât vreo treizeci şi şase, pe când un milion jumătate de venetici îmbogăţiţi în majoritate şi intelectuali neputincioşi aveau restul de mandate. Cine e deci vinovat de această stare de lucruri de dincolo? Sunt vinovaţi alegătorii care şi-au vândut voturile şi tot atât de vinovaţi sunt şi acei alegători care s-au dezinteresat de conducerea ţării”[3]. Fusese instituit votul universal, iar C. Petrescu se aştepta ca situaţia să se schimbe în bine. Într-o măsură s-a înşelat: dreptul de vot pentru toţi majorii, inclusiv pentru femei, nu a dus la limpezirea vieţii politice, iar cele două tare, vânzarea votului şi dezinteresul, sunt evidente şi în prezent.

Mişcări geopolitice şi jurnalistice

Când va sosi la Lugoj, în primăvara anului 1919, Camil Petrescu va publica o serie de articole sub genericul Scrisori din Sibiu. Structura este de reportaj, aspect vizibil în dimensiunile mai mari, în redarea mai multor idei, în prezenţa unor elemente descriptive şi de culoare şi în prezenţa şapoului (chapeau). Acesta din urmă adună, imediat sub titlu, principalele idei dezbătute, redate aici sintetic. Cum autorul era în drum spre Banat privirea se îndreaptă spre oamenii acestui ţinut. Sunt văzuţi agitându-se pe străzi şi prin cafenele în Sibiu, la restaurant având mese rezervate. Soarta Banatului e neclară, de aici întreaga agitaţie. Trupele române şi franceze au ajuns la Lugoj, iar cele sârbeşti au cucerit Timişoara şi împrejurimile. Cele trei armate au învins duşmanul: trupele Puterilor Centrale, administraţia austro-ungară fiind înlăturată. Doar că aliaţii de ieri sunt acum faţă în faţă, pe picior de război, căci fiecare vrea cât mai mult din Banat. La Sibiu îşi avea sediul conducerea provizorie a Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi locuite de români aflate în trecut sub administrarea Budapestei[4]. Disputa pentru Timişoara constituia subiectul zilei, unul important şi pentru ziare. În acest context, C. Petrescu notează: „Toţi însă sunt de acord pe o singură chestiune. A Banatului. Abia aici pot pricepe hotărârea din vorbele preşedintelui Consiliului Dirigent[5]: „«Cu sârbii suntem încă pe picior de pace». Nimeni nu vrea să audă de niciun compromis”[6].

În acest timp, nici organizarea vieţii social-economice în jumătatea de Banat (la est de Timişoara) ocupată, în iunie 1919, de trupele franceze şi române nu cunoştea o reaşezare. Situaţia din teren era complicată, deoarece existau dificultăţi cu privire la păşunat. Locuitorii zonei aveau multe vite, însă accesul lor în zonele cu iarbă era îngrădit. Jurnalistul va cere Consiliului Dirigent înfiinţarea unui comisariat, cu sediul la Timişoara, abilitat să rezolve această problemă. Este şi locul pentru a semnala o diferenţiere de Arad, într-o dispută Ardeal-Banat devenită istorică la acea dată: „Instituţia acestui comisariat e cerută şi de faptul că Direcţia bunurilor erariale din Arad nu poate avea nicio legătură cu Banatul. Lasă că de prezent această Direcţiune stă – în urma echivocului de la Arad – sub influenţa maghiară. Afară de acest inconvenient momentan, situaţia economică din Banat este cu totul de altă natură decât aceea din jud. Arad ”[7].

Disputa se prelungeşte, iar rezultatul alegerilor din toamna anului 1919 devine prilej de confruntare, publicistică şi politică, între Ardeal şi Banat, între Banat şi vechiul Regat. Afirmarea unei identităţi proprii va fi sancţionată, ca de atâtea ori în istoria anterioară şi posterioară a locului, prin toate metodele economice, politice şi, mai ales, politicianiste posibile. Jurnalistul bucureştean altoit bănăţean la acea dată va sesiza diferenţele de atitudine: „Ştiam că niciodată Consiliul Dirigent nu va ierta Banatului trânteala, pe care i-a dat-o cu ocazia alegerilor. C. D. nu poate uita că o parte din candidaţii săi au căzut în mod aproape ruşinos, iar o mare parte din cei care au reuşit, hai să zicem – aproape tot atât de ruşinos – adică cu voturile străinilor (votanţi de altă etnie decât cea română, n.n.). Nu ne aşteptam, totuşi, ca toate aspectele înduioşătoare de dragoste de la Lugoj (dinaintea alegerilor) să se transforme chiar atât de repede – abia trecură câteva luni – în apostrofe violente, la adresa aceluiaşi colţ de ţară către care toţi alergau cu braţele deschise”[8].

Calvarul comunicării şi al... telecomunicaţiilor

Ţinerea promisiunilor, mai ales a celor făcute de domnii de la centru, pare un lucru imposibil. Bucureştean chiar el, Camil Petrescu nu se va putea împăca cu aceste apucături, mai ales când le va observa de la Timişoara. Banatul era mai ferm, însă la sfârşitul anului 1920 nu părea a avea o prea mare legătură cu restul ţării şi mai ales cu Capitala. Iar termenul „legătură” este folosit aici într-un sens cât se poate de concret. Vorbim de comunicare în sens tehnic, de tehnologie, de transmitere de semnale, cât şi de comunicare în masă. Suferinţa era profundă la acea dată. Nu funcţiona nicio linie telefonică directă Bucureşti-Timişoara, iar firele telegrafului se rupeau des. În aceste condiţii, nici autorităţile nu puteau comunica, iar ştirile, informaţiile pentru gazete, aveau mari întârzieri. Uneori, nici după o săptămână nu se ştia foarte clar ce s-a întâmplat în cazurile importante care au zdruncinat Capitala. Editorul cotidianului Ţara ne va da o imagine completă: „În ce priveşte telegraful, situaţia e aproape tot atât de proastă. Cu ocazia atentatului de la Senat[9], am remarcat faptul că 24 de ore după comiterea crimei, nicio autoritate[10] nu ştia nimic despre ceea ce se petrecuse acolo. În zilele cari au urmat, a fost o încurcătura nemaipomenită. De altfel, nici astăzi, după o săptămână, nu se ştie precis numărul victimelor sau starea lor. Acest neajuns se răsfrânge întâi asupra presei locale, care niciodată nu poate fi la timp informată. Şi apar aici vreo zece cotidiene. Se mai răsfrânge apoi şi asupra bietei agenţii telegrafice, care se vede redusă la rolul comic de a comunica ziarelor abonate ştirile a doua zi după ce le-au adus ziarele din Bucureşti”[11]. Afaceri importante au fost surpate, Timişoara fiind un fel de sat mai mare, neglijat de la centru...

Cotidianul Ţara a avut o existenţă zbuciumată. A apărut aleatoriu, în formate diverse şi într-un număr de pagini inconstant. Sunt fie două pagini mici, format redus, cunoscut astăzi şi de tip tabloid, când în patru pagini mari, formatul extins al cotidianelor quality, când însă în câte două pagini, deci o coală imprimată şi pe o parte şi pe cealaltă. Explicaţia e dată de faptul că resursele erau limitate. Micile tipografii timişorene făceau greu faţă numărului mare de publicaţii existente. Camil Petrescu menţiona, la începutul anului, zece cotidiene, ceea ce înseamnă foarte mult. Grosul presei era alimentat însă în germană şi maghiară, o diversitate care presupunea alte dificultăţi în editare. Ţara era şi informativă, şi combativă, însă nu s-a impus...

NOTE:

[1]Ţara, I, nr. 3, 23 mai 1920.

[2] Banatul românesc, II, nr. 77, 19 octombrie 1919.

[3] Idem.

[4] A fost ales Sibiul din motive de continuitate. Aici funcţionase, înainte de 1867, atunci când a fost instaurat Pactul Dualist, o dietă românească.

[5] Iuliu Maniu.

[6] „ Banatul”, I, nr. 18, 21 mai 1919.

[7] Idem, I, nr. 32, 27 iunie 1919. Chestiunea „echivocului” era dată de discuţiile de la Conferinţa de Pace de la Paris, una din variantele aflate în dezbatere fiind râmânerea Aradului în cadrul Ungariei.

[8]Chestia Banatului în Parlament, „Banatul românesc”, I, nr. 100, 19 decembrie 1919.

[9]Atentatul a avut loc în 8 decembrie 1920. O bombă artizanală a explodat în incinta camerei superioare a Parlamentului, ucigând două persoane şi rănind alte câteva. Atentatul a fost pus pe seama socialiştilor revoluţionari. Pericolul unei revoluţii bolşevice nu era subestimat, autorităţile reacţionând destul de dur la acea dată. După cum se ştie, comuniştii au fost prigoniţi cu tenacitate, iar socialiştii au pătimit destul după gratii.

[10] În discuţie sunt cele din Timişoara, evident.

[11]Ţara, I, nr. 22, 15 decembrie 1920.