RESTITUIRI
Horia Truţă
istoric, Arad
Istorie orală despre esenţa unui oraş
Despre istoria orală ca disciplină ştiinţifică se vorbeşte din ce în ce mai mult. Deşi în sens modern, metoda debutează în 1930, printr-o mare anchetă asupra amintirilor foştilor sclavi negri din SUA, în spaţiul românesc cercetarea istorică în această manieră, este practicată de doar câţiva ani. Interviul, povestea vieţii, autobiografia, obiectele de uz cotidian, plăcile comemorative, statuile, clădirile etc., bunurile unei generaţii, se înregistrează, selectează, editează şi se publică, venind în întâmpinarea interesului crescând pentru trecutul recent. Este un domeniu azi la modă, promovat de clujeni, ca echivalent al jurnalelor sau memoriilor, într-o societate care are din ce în ce mai mult nostalgia originilor. Se trece imperturbabil peste riscul renunţării la obiectivitate, în favoarea subiectivităţii şi a introspecţiilor. Există primejdia, ca duse de amintiri, subiectele să se aventureze, traversând timpul fără teamă, de la sentimentalismele şi inocenţa copilăriei, până la nostalgia unor întâmplări şi evenimente care i s-au întipărit în memorie ca experienţe unice, limitându-se, însă doar la acestea.
Prin 1972, Tudor Arghezi spunea că Bucureştiul nu trebuie perceput doar ca nişte grămezi de case, hoteluri, teatre şi cazinouri, adică un cimitir de monumente şi inscripţii glorioase. Interesul pentru oraş se datorează mai ales contrastelor întâlnite la fiecare pas. Căruţele se încrucişează la răspântii cu limuzinele, cârciumile cu miros de usturoi, stau alături de localuri somptuoase unde serviciul se face în trei limbi europene, pe străzi asfaltul se întrerupe brusc continuând cu piatra de râu şi pământ, iar industriile vechi se risipesc pe zeci de străduţe, prin prăvălii mici, într-un pitoresc amestecat, unde meşterii, negustorii şi clienţii sosiţi din mahalale şi satele risipite prin câmpia din jur, se mişcă printre căruţele cu lemne şi fumul grătarelor de pe ambele laturi ale celui mai murdar râu din lume. Dar tot el spunea că acest ambient este însăşi esenţa şi farmecul capitalei. Amintirile trăite pe străzi, rămân vii formând pete de culoare, aşternute peste cele cinci veacuri ale oraşului.
Dar iată că a venit valul înnoirilor din anii 80 ai secolului trecut, început prin demolarea unei vaste suprafeţe construite din Bucureşti şi odată cu aceasta ştergerea unui segment din istoria sa. Se preconiza aplicarea postmodernismului urbanistic promovat de Carta de la Atena (1933), în care principalul instrument al edificării este casa pariziană de raport (locuinţe colective). Ideea oraşului funcţional îmbrăţişată de întreaga Europă şi socotită o bună perioadă de timp drept îndrumar al arhitecturii moderne, a generat şi la noi mentalitatea raderii istoriei, dezvoltând oraşul prin desfiinţarea străzii tradiţionale. S-a făcut bine? s-a făcut rău? nu este momentul şi locul de a concluziona. Oricum revitalizarea unui oraş vechi nu se poate face doar prin lanţuri nesfârşite de localuri improvizate ci şi prin demolări cu recuperarea potrivită a patrimoniului valoros. Care este acesta? O spun specialiştii, iar vocea lor trebuie să răzbată cu autoritate, nu prin şopârle, strecurate discret printre rânduri, care dau satisfacţie, atunci când mesajul nu a fost descoperit.
Gândită aidoma unor impresii de călătorii în Bucureştiul deceniului opt al secolului trecut, cartea Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni[1], care cuprinde mai mult de 20 interviuri (pot fi numite şi studii de specialitate), se constituie într-un mesaj uman, care trece gradat de la nostalgie la strigăt de alarmă, protest public, până la învinuire. Autorii: arhitecţi, istorici de artă, medici, specialişti cu înalte calificări în protejarea şi restaurarea valorilor de patrimoniu cultural, au devenit atunci martori tăcuţi, spectatori şi chiar părtaşi, instrumente docile înscrise în drama demolărilor din Bucureştiul acelor ani. Unii din cei implicaţi chiar spuneau: „Sunt de la Patrimoniu trebuie să scoatem asta şi asta, sunt lucruri valoroase, aşa e legea, daţi utilaje, daţi oameni”, uitând că locul omului de la Patrimoniu, era acela de a-l proteja, nu de a asista (ajuta) la distrugerea lui. Se zice azi că nimeni nu ştia exact, ce era mai riscant: să distrugi sau să salvezi, de parcă fişa postului acestor specialişti, unii şcoliţi peste hotare, nu era suficient de clară. Cert este faptul că oraşul se schimba odată cu ţara, cu oamenii, cu obiceiurile, criteriile valorice şi idealurile. Iar arhitectura influenţează şi preface oamenii, iar oamenii fac o nouă arhitectură, care influenţează generaţiile viitoare.
Departe de a fi o prelegere de istorie aridă şi greoaie, volumul oferă panorama unui segment din oraş care astăzi nu mai este. A căzut pradă înnoirilor neterminate, perpetuând agonia unui bolnav fără speranţe. Cititorii sunt invitaţi şi pe această cale să pătrundă în lumea Bucureştiului de după război, chiar dacă el mai aparţine, în bună măsură, doar mental, generaţiei noastre care încă nu s-a sfârşit. O carte fascinantă de istorie orală, în care editorul Georgeta Pop a reuşit să armonizeze textele intervievaţilor, în capitole cu titluri incitante: Oraşul care a fost, Casa noastră, viaţa noastră sau Construcţii pe pământ ras. Azi demolatorii şi asociaţii lor cuprinşi de tristeţe şi mânie, percep altfel intervenţia lor brutală şi ireversibilă făcută oraşului în urmă cu decenii. Eroarea e făcută public, cu un timid mea culpa, plin de regrete, argumentele răzbind năucitor prin: „nu am ştiut..., nu am putut.., nu am fost întrebaţi...,nu s-a ţinut cont de părerea noastră..., dacă şi profesorii mei...” etc. Atunci la ce bun regretele? În istorie acestea nu sunt înregistrate, ci doar asumarea faptelor şi a urmărilor acestor acţiuni.
[1] Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni, Editor Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, 2016. Pagini de istorie orală, interviuri de Raluca Pop, Georgeta Pop, Andreea Marchidan şi Silica Tănase. Şi masă rotundă Dărâmarea Spitalului Brâncovenesc