RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

M. Eminescu – repriviri biografice

Motto : M. Eminescu a fost un asidiuu oaspete al Parlamentului, al Camerei deputaților și al Senatului, în calitate de jurnalist. Eminescu a fost receptiv la evenimentele vremii: Războiul pentru Independență, re­vizuirea Constituției, răscumpărarea căilor ferate, înființrea Institutului de credit al Băncii Naționale și alte acțiuni, la care Eminescu a vibrat din plin la dezbaterile parlamentare, pe care le-a urmărit cu plăcere și implicare.

„Îl văzui la Cameră, unde mă salută politicos...” – relatează Mite Kremnitz. Eminescu a fost spectatorul, amuzat sau dezamăgit al unor ședințe inutile. Scrisoarea a III-a este rodul activității lui Eminescu la Parlament.

Când e vorba de marile personalități ale culturii și literaturii române orice amănunt al vieții lor este important, pe lângă ceea ce reprezintă curiozitatea atât de explicabilă a publicului.

Fiind un copil precoce, M. Eminescu a avut mai multe idile. E vorba, mai întâi de iubita sa din sat, care apare amintită în poezia Sara pe deal (1871), Ileana, fata morarului din Cocorani.

Poezia este o amintire proaspătă a trăirii din sat, într-un cadru rustic, la începutul serii, dangătul clopotului, toaca, oamenii care se întorc acasă de la muncă – sunt tot atâtea elemente ale unei atmosfere emoționale, tulburătoare:

„Ah în curând satul în vale-amuțește,

..........................................................

În satul natal, Mihai lua o carte și se pierdea în luncă. Acolo a visat și s-a întâlnit cu prima lui dragoste, o fată din sat, așa cum se afirmă în versurile:

Apoi, mi-aduc aminte... O zi de primăvară

Și m-am trezit în luncă c-un pui cu ochi de foc,

Cu părul negru-n cozi, cu fața zâmbitoare,

Ea-și pleacă ochii timizi – și eu am stat pe loc.

.........................................................................

S-a dus....de-aceea însă aș vrea încă o dată

Să văd lunca cea verde, să văd calea cu flori

Unde adesea de brațu-i în noapte înstelată

Ședeam pe stânca stearpă, spunându-i ghicitori...”

(Manuscrisul 2259, filele 37, 38)

Amorul lui Eminescu devine în alt loc un înger blond pe care credea că l-a uitat și nu va mai veni să-l caute:.

„O dulce înger blond,

Cu ochi uimiți de mari

La ce mai reapari

Să-ngreui al meu gând?

Părea că te-am uitat,

Că-n veci nu-i mai veni

Să-mi amintești o zi

Din viața mea de sat.”

(Manuscrisul 2262, fila 33).

Mihai Eminescu își petrece copilăria și adolescența în ținutul Ipoteștiului, acolo unde a avut primele uimiri și întâia iubire. Acolo a cunoscut cel dintâi rai din basme, dar și cuptorul vetrei părintești de la Ipotești:

„Îmi plăcea – atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud câinii sub garduri că scheaună și latră,

Jăratecul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,

Să caut basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete, pe țolul așternut

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit la lume

Cu mintea s-ă umblu drumul poveștilor ce-aud.”

În natură Eminescu se întâlnea cu iubita, o fată din satul lui.

De altfel, dragostea lui Eminescu în toate poeziile lui se desfășoară în natură, în codru. Contemporanii poetului ne aduc aminte de idilele poetului din sat cu iubita din poezia Sara pe deal, care aparține perioadei de tinerețe (1871). Din această legătură ar fi rezultat un băiat. Fata, presupusă mama copilului, ar fi putut fi cea din Mortua est. Poetul susține că:

„Am sfărâmat arfa – și a mea cântare,

S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins!”

Iubita de la Ipotești apare în diferite ipostaze în poezia lui și nu dispare nici în ciclul veronian.

Augustin Z. N. Pop (eminescolog important) a întreprins o an­chetă pe teren privind viaţa şi activitatea literară a poetului, în 1955. Cercetătorul s-a deplasat la Ipoteşti şi a obţinut importante date despre familia poetului, din amintirea sătenilor.

Din aceste surse, contemporanii lui Eminescu, prin urmaşii lor, susţin că Eminescu a avut un fiu natural, pe nume Ilie Lăzăreanu, născut pe 19 iunie 1877 şi a cărui mamă, Ileana, era de 25 de ani. Tatăl copilului, Ioan Lăzăreanu, era pădurar şi avea 32 de ani.

La vârsta de 50 de ani, Ilie Lăzureanu cere Tribunalului din Botoşani să-i schimbe numee în Mihai. El s-a născut în Ipoteşti şi a fost botezat de Henrieta.

Poetul s-a interesat de el, când acesta era elev la Pomârla, şi l-a vi­zitat. Din mărturiile vremii, se constată că „tatăl reclamantului, Ioan Lăzureanu, stătea în căsuţa boierească Ichim, iar peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între ei se amesteca adesea şi juca cu plăcere mingea – ţic Mihai Eminescu – sau cum îi ziceau copiii satului: „Cuconaşul Mihai”.

Cel ce reclama avea pe vremea aceea (1883 – 1884), 5-6 ani şi duduca Henrieta, sora lui Eminescu, venind să privească şi ea hârjoana copiilor, aducea de mânuţă pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care îl dezmierda şi îl numea întruna Mihai, zicând că ea l-a botezat şi ea i-a dat numele Mihai, ca şi al fratelui ei.

Despre mama copilului se spune că era foarte frumoasă, o blondină, tânără. Ea sta mai mult singură, pentru că bărbatul ei era plecat mereu la pădure. Familia lui Lăzureanu sta poartă-n poartă cu cea a Eminovicilor, făcându-şi vizite reciproce.

În 1886, Mihai Eminescu fusese pe la Ipoteşti, şi presupunem că s-ar fi putut întâlni cu vecina sa Ileana, mama copilului. La maturitate, Mihai Lăzăreanu a fost funcţionar fiscal la Botoşani. A stat singur toată viaţa, ca un pustnic, murind în 1944.

Al doilea copil al poetului l-a avut cu Veronica, în 1880. Fata Veronicăi, Virginia Micle-Gruber, îi spunea aceasta lui Victor Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, fratele poetului. Acesta a transmis ştirea lui Corneliu Botez. „Corneliu Botez, 1870 – 1928. A fost jurist gălăţean, care a scos primul studiu dedicat lui Eminescu în revista: „România literară” din 1889. În 1909 a apărut la Galaţi primul Album Eminescu şi o medalie comemorativă, pentru strângerea fondurilor necesare ridicării unui mnument Eminescu. În 1911 a fost dezvelit acest monument în parcul din Galaţi, în prezenţa lui Duiliu Zamfirescu, din partea Academiei Române”.

După cât se pare, Veronica a rămas însărcinată în iarna 1879 – 1880 de la Eminescu, dar a avortat, deşi ar fi vrut să aibă un copil de la el.

*

Dar Veronica a avut o fiică de la Eminescu, numită Valeria Sturza, născută la Mănăstirea Văratec, Valeria s-a stins din viaţă la vârstă fra­gedă şi a fost o poetă talentată.

Data naşterii sale n-a putut fi stabilită, dar se poate fixa în jurul datei când s-a sfârşit marele poet. Valeria s-a căsătorit cu boierul Mihai Sturza.

Lângă Gheorghe Grigoriu, primul învăţător din Boureni, se afla conacul boierului Sturza. În mâna lui a fost un caiet cu multe poezii ale Valeriei Sturza care a murit în 1919. Familia Sturza a plecat în Franţa şi pe locul conacului este mănăstirea Sihăstria.

În regimul trecut, mormântul Valeriei Sturza a fost devastat, menţiona directorul şcolii care-i poartă numele din Boureni. Osemintele Valeriei au fost transportate la Văratec.

Profesorul universitar doctor Mihai Drăgan, care a plecat prea devreme dintre noi, şi pe care l-am cunoscut, are în biblioteca sa o mare parte din poeziile fiicei nelegitime a lui Eminescu. Unele dintre acestea au fost publicate în revista „Natura”, periodic lunar, care a apărut la Iaşi, înainte de primul război mondial. Versurile sunt în cunoscutul stil eminescian:

„Dacă-n viaţa ce-am trăit-o am avut eu vreun regret

E că nu mi-a fost dat mie, darul sacru de poet

Ca să pot cânta, în versuri şi să dau un înţeles

La tot ce-am văzut pe lume, mai măreţ şi mai ales

Din ce port în al meu suflet, cărţi întregi eu aş fi scris

Dorul meu însă-i zadarnic şi rămâne-un tainic vis.”

(Din preajma mea )

Valeria Sterian a avut un fiu, Ghighi Sturza care a trăit la Paris, iar un nepot al ei, Bubulea Sturza, a trăit tot la Paris.

În memoria ei, şcoala din Boureni Iaşi, poartă numele Valeriei Sturaza, pentru că ea a trăit la Boureni.