RESTITUIRI

Dumitru Tomoni
profesor dr., Făget

Dionisie Păscuţiu (1825-1902) (Contribuţii la cunoaşterea lui)

Personalitate complexă şi contradictorie, cu un larg orizont intelectual, Dionisie Păscuţiu a fost unul dintre marii cărturari ai Ardealului şi Banatului care a slujit cu patriotism, credinţă, dar şi cu probitate ştiinţifică ideea continuităţii românilor şi latinităţii limbii române.

Născut la 1 Aprilie 1825 în comuna Buteni[1], jud. Arad, într-o perioadă de adânci prefaceri prin care trecea socie­tatea românească în plin proces de modernizare, Dionisie Păscuţiu şi-a făcut studiile secundare la Oradea, iar cele teologice la Tîrnavia. In 1849 a fost sfinţit preot greco-catolic, fiind numit în acelaşi an profesor de limba română la gimnaziul din Beiuş de unde va fi transferat în anul 1853 la gimnaziul greco-catolic din Oradea, pe catedra de limba română rămasă vacantă prin plecarea renumitului om de cultură Alexandru Roman[2]. Aici va găsi climatul favorabil pentru manifestarea potenţialului său cultural, beneficiind de o puternică tradiţie spirituală şi de o emulaţie permanent întreţinută de activitatea „Societăţii literare a junimii române studioasă la Academia de drepturi şi arhigimnaziul din Oradea Mare”.

În perioada de activitate a societăţii, s-au perindat patru profesori de limba română: Alexandru Roman (1851-1853), Dionisie Păscuţiu (1853-1861), Vasile Pop-Silaghi (1861-1863) şi Iustin Popfiu (1863-1879)[3].

Conducerea efectivă a societăţii a reve­nit, după Alexandru Roman, lui Dionisie Păscuţiu. Plecând de la ideea că poezia reprezintă baza culturii, că viabilitatea unei limbi constă în capacitatea ei de versificare, Dionisie Păscuţiu hotărăşte scoaterea unei antologii a poeziei române contemporane de la mijlocul secolului al XIX-lea. Apariţia în 1854 a almanahului cu titlul Versuinţii români adecă culesiune versua­ria din foile Naciunale de la anul 1838, în paginile căruia erau incluse creaţii ale poeţilor din toate regiunile locuite de români, Ion Barac, Vasile Cîrlova, Ienăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Alexandru Donici, Gheorghe Asachi, I. Heliade-Rădulescu etc. era prima realizare notabilă a societăţii literare din Oradea.

În anul următor, tot sub conducerea lui Dionisie Păscuţiu, apare almanahul Diorile Bihorului, Almanac Naciunal de la Societatea de lectură a Junimei române studinte la şcolile orădene”, ce prezintă în cele peste 300 de pagini, creaţii originale ale membrilor societăţii.

Din iniţiativa lui Păscuţiu se publică în almanahul Diorile Bihorului şi Poema Munţilor Beiuşului, scrisă de Dimitriu Meciu în anul 1816.

Şi în 1855 Dionisie Păscuţiu continuă să fie conducătorul Societăţii literare, reuşind în acelaşi timp să publice la Oradea prima sa lucrare, o gramatică românească pentru cei care vorbeau limba maghiară - Magyar roman nyelvtan -, donând un exemplar din această lucrare bibliotecii societăţii, în şedinţa din 20 ianuarie 1856[4].

Din cauza unor neînţelegeri cu episcopul greco-catolic Vasile Erdeli[5], Dionisie Păscuţiu părăseşte, în anul 1861, catedra de limba română şi conducerea Societăţii literare din Oradea. În acelaşi an a fost ales preot şi protopop în comuna Ghenetea, unde „şi-a petrecut timpul ocupându-se cu filologia, sculptura şi pictura”[6]. În anul 1864 abandonează şi preoţia, pentru a studia dreptul. Reuşeşte să-şi depună cenzura avocaţială la 11 august 1866 la Arad, şi să profeseze, în perioada 3 iulie 1875-31 martie 1882, avocatura la Buteni[7].

La începutul anului 1869, avocatul din Buteni a lansat o listă de subscripţie pentru ridicarea unui monument fostului prefect al Zărandului din timpul Revoluţiei de la 1848-1849, Ion Buteanu spânzurat din ordinul lui Hatvani, localitatea Iosaşi.

Era acum o personalitate culturală, numele lui figurând alături de al marilor cărturari ai românilor, devreme ce atunci când se punea problema înfiinţării Academiei Române ca Societate literară a tuturor românilor, Iosif Vulcan, exprimându-şi bucuria pentru acea zi „măreaţă” în care reprezentanţii naţiunii împrăştiaţi de soartă se vor aduna laolaltă, propunea ca din această societate să facă parte alături de T. Cipariu, G. Bariţiu, Al. Roman, S. Mangiucă, Vicenţiu Babeş şi Dionisie Păscuţiu: „Nu voim a preocupa opiniunea d-lui ministru Rosetti, totuşi încât priveşte pe românii din Austria ne luăm libertatea a spune, că după modesta noastră părere, pe noi în acea societate ne-ar putea reprezenta mai bine următorii domni: din Transilvania renumitul filolog Timotei Cipariu şi celebrul publicist George Bariţiu, amândoi bărbaţi cunoscuţi la toată românimea şi profesorul din Braşov, Munteanu; din Ungaria, profesorul de limba şi literatura română la Universitatea din Pesta, Alexandru Roman, care pentru îndelungatele sale studii lingbistice ocupă cu drept locul între cei mai eminenţi filologi români, – şi Dionisiu Păscuţiu, fostul profesor de limba română la gimnaziul din Oradea Mare, un bărbat de rară capacitate, a scris însuşi o gramatică română pentru maghiari, afară de limbile romanice, cunoaşte şi limbile din patria noastră”.[8]

Părăsind Buteniul se stabileşte în Făget, remarcându-se în 1885 printr-un cuprinzător şi documentat răspuns dat la chestionarul lui B. P. Hasdeu, „Program pentru adunarea datelor privitoare la limba română”. Răspunsurile concise, dar documentate la cele 206 întrebări ale chestionarului, dovedesc largul orizont intelectual al acestui căr­turar, cunoştinţele temeinice în domenii foarte diverse: limbă şi literatură, gramatică, etimologie, tradiţii şi obiceiuri populare, aşezări şi arhitectură, folclor, ocupaţii tradiţionale şi meşteşuguri săteşti[9]etc.

În articolul La cestiunea ortografiei, scris în Făget, la 10 iunie 1885 şi publicat în revista „Familia” din 9/21 iunie acelaşi an, Păscuţiu ia atitudine faţă de cei care „cântă etimologismului ortografiei noastre veşnică pomenire” şi îi serbează „părăstasul”[10].

În acelaşi timp se poziţionează împotriva „etimolgismului luat în înţelesul strâns al cuvântului, care exclude toate alte principii”, dar se închină „cu reverenţă memoriei şi umbrelor mărăţe ale bărbaţilor care ne-au dat impuls spre lăpădarea literelor cirilice din literatura noastră, înlocuindu-le cu literele noastre străvechi”. Cu deplin temei, Păscuţiu respinge ortografia fonetică pură, militând pentru „fonetismul moderat şi raţional”, fără a exclude şi influenţe etimologice: „bătrânii au cunoscut demult că ortografia noastră numai pe calea etimologismului poate fi dezvoltată, mulţămită lor; progresiştii au adus fonetismul, şi sunt de acord cu dânşii, pentru că aceste două, îmbinate ne pot duce la limanul dorit; lasând una, şi primind alta, secole întregi vom fi nevoiţi a ne lupta cu anormalitatea anacronismului ortografic ce domneşte azi în literatura noastră în privinţa ortografiei”[11].

Deşi a urmărit cu atenţie, timp de 40 de ani, confruntarea celor două direcţii ale ortografiei limbii române, cea etimologică şi cea fonetică, Păscuţiu nu dorea să se implice în „polemici deşarte prin foile publice” pentru că „polemicile noastre literare, totdeauna au degenerat în subiectivitate”. În schimb, pentru „a combate fonetismul absolut”, Păscuţiu propunea redactorului revistei „Transilvania” să publice un ciclu de articole, cu condiţia ca ele „să fie reproduse cu aceeaşi ortografie cu care am scris”.

Răsfoind colecţia revistei „Familia” constatăm că din motive necunoscute propunerea nu s-a finalizat. De aceea, acest fapt poate fi o motivaţie a dorinţei lui Păscuţiu de a tipări la Făget, în anul 1892, o revistă literară bilunară intitulată „Filologul român”[12], proiect eşuat din cauza numărului insuficient de prenumeranţi[13].

Făgetul, veche vatră de cultură şi civilizaţie românescă, liant spiritual între Ardeal şi Banat, receptiv la frământările vremii, s-a dovedit a fi locul favorabil pentru desăvârşirea creaţiei lui Dionisie Păscuţiu. În liniştea aparentă a Făgetului, Dionisie Păscuţiu reia ideile unui studiu mai vechi, publicat la Arad la 1881 în limba maghiară, cu titlul Despre originea română a naţiunii române (valahe) şi despre latinitatea limbii ei. Răspuns domnului Rethy şi tovarăşilor săi, îmbogăţindu-l cu noi informaţii şi argumente ştiinţifice. Astfel, la 1892, la Lugoj vede lumina tiparului lucrarea fundamentală a lui Dionisie Păscuţiu Originea limbii române valahe[14].

Închinată memoriei lui Petru Maior, lucrarea dovedea o temeinică documentare filologică, autorul posedând o cultură impresionantă. Pe lângă limbile română, maghiară şi germană, mai cunoştea greaca, portugheza, latina, franceza, italiana, spaniola, fiind astfel pe de­plin justificate afirmaţiile lui Liviu Jurchescu, din păcate unul dintre puţinii exegeţi al acestei lucrări, potrivit căruia lui Dionisie Păscuţiu „nu-i găsim ca rival în Banat decât pe Paul Iorgovici, al cărui nume dacă ar fi amintit în cărţile de şcoală alături de Şincai, Maior şi Clein, acesta n-ar putea dovedi decât competenţă şi obiectivitate din partea autorilor cărţilor respective...”[15].

Spre deosebire de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai care susţineau că limba română „continuă limba latină clasică”, dar la fel ca Petru Maior[16], şi Păscuţiu susţine că limba română, ca şi celelalte limbi romanice s-a format din latina populară, din care s-a dezvoltat latina literară sau clasică: „limba română (valahă) este mama lim­bii latine clasice şi a tuturor limbilor latine de azi”[17].

La sfârşitul lucrării, Păscuţiu se declară adeptul sistemului ortogra­fic stabilit de Timotei Cipariu: „Acest principiu s-a prefăcut în sângele meu; acela îl susţin azi şi-l voi susţine până-n finitul vieţii mele, în ferma convingere că oricât vor roti cărturarii noştri în privinţa aceasta, în cerc vicios vor roti şi la calea dreaptă cu fonetismul curat nicicând vor ieşi; ci din ce merge mai rău vor întuneca tipul maiestos al limbii noastre materne, decât a fost în timpul regimului literelor cirilice, pentru că atunci barem ştiam cum să scriem, acum însă scrie tot insul de după placul său”. Păscuţiu împărtăşeşte convingerea „că toţi voim binele, numai căile ni sunt diferite; căile ar trebui unificate, atunci am prospera mai curând având una şi aceeaşi ambiţiune toţi, adecă a vedea glorificată limba noastră străbună, precum i se cade”[18].

Referindu-se la cele două lucrări, publicistul Liviu Jurchescu consemna: „O caracteristică în adevăr esenţială a scrisului lui Dionisie este fără îndoială ironia fină, incisivă, curajoasă. Din fiecare slovă a sa reiese în plus superioritatea pe care ţi-o dă dreptatea indiscutabilă a cauzei pe care o susţi. El nu era silit, ca adversarii săi, ca din lipsă de argumente să facă ceea ce în limbajul curent se numeşte «a bate apa în piuă». E greu de închipuit o lucrare mai serioasă din punctul de vedere al conţinutului sau al scopului de nemărginită importanţă naţională pentru românii subjugaţi pe atunci, cu toate că solemne şi grave nu sunt într-ânsa decât argumentele şi nicidecum tonul pe care le spune.”[19]

În 1902 părăseşte Făgetul, trecând în Ungaria unde, în acelaşi an, publică la Boldoghâza o broşură intitulată Contemplatio apocalyptica aut meditatio interreligionaris et religio futuri. In cele 57 de pagini, scrise într-o aleasă limbă latinească, Păscuţiu evidenţiază marile pro grese la care a ajuns omenirea în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, şi face apologia liberalismului şi a virtuţilor creştine. La sfârşitul broşurii, autorul anunţă subiectele următoarelor lucrări: „despre Moise şi prima lui doctrină artificială. Despre originile creştinismului, des­pre papalitate, despre cărţile ambelor alianţe, despre celibat, despre latifundiile ierarhice şi despre religia viitorului”.[20]

Din păcate, aceste proiecte au rămas doar în mintea autorului, deo arece în anul 1902 Dionisie Păscuţiu moare la Nagyszombat, in Ungaria.

Fire contradictorie, introvertită şi nu prea sociabilă, Dionisie Păscuţiu a fost un valoros dascăl, filolog, lingvist şi etnolog apreciat de contemporani, dar prea puţin cunoscut şi preţuit de urmaşi.

NOTE:

[1]Traian Mager, în vol.II al monografiei Ţinutul Hălmagiului susţine că Păscuţiu s-a născut în satul Ghenetea din judeţul Bihor.Vezi: http://www.darnick.com/halmagiu/revolutia1848.html#25

[2] Dumitru Tomoni, Dionisie Păscuţiu - contribuţii bibliografice în „Orizont”, Timişoara, serie nouă, an XL, nr.19 din 12 mai 1989, p. 2

[3] Vasile Bolca, „ Lepturiştii” din Oradea, în „Transilvania”, an 74, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1943, p. 920

[4] Fenice. Almanacu beletristice de la Societatea de lectură a Junimei române studioase la Academia de drepturi şi arhigimnaziul din Oradea Mare, Oradea, 1987, p. 262

[5] Petre Dejeu, Instituţile culturale din municipiul Oradea şi judeţul Bihor, Oradea, 1937, p.143

[6] Octavian Lupaş, Câteva date despre Dionisie Păscuţiu în „Vestul”, an.III, nr. 700, din 23 decembrie 1932, p.1

[7] Emil Arbonie, Avocaţii arădeni (1875-1989), Ediţia a II-a, Arad,” Vasile Goldiş” University Press, 2014,p.494

[8] „Familia”, Oradea, nr.11 din 15/27 aprilie 1866, p.131; vezi şi V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală pentru unirea din 1918, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p.231

[9] Biblioteca Academiei, Fond Manuscrise, cota 3436

[10] „Familia”, an XXI, nr. 23 din 9/21 iunie 1885, p. 272

[11] Ibidem

[12] Liviu Jurchescu, op. cit., p. 156

[13] Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Timişoara, Editura Facla, 1987, p.29

[14] Păscuţiu Deneş, Aromân (olah) nyely erdetei, Lugoj, 1892

[15] Liviu Jurchescu, Dionisie Păscuţiu în „Analele Banatului”, Timişoara, an.IV, 1931, p.156

[16] Florica Elisabeta Nuţiu, Contribuţia Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, în „Libraria, Anuar III, Studii şi cercetări de bibliologie”, Târgu-Mureş, 2004 (http://www.bjmures.ro/bd/B/001/08/B00108.pdf.)

[17] Octavian Lupaş, Dionisie Păscuţiu – omul şi opera, în „ Hotarul”, Arad, an. I, nr. 3-4, iulie-august, 1933, p. 10

[18] Păscuţiu Deneş, Aromân (olah) nyely erdetei, Lugoj, 1892, p. 294-296

[19] Liviu Jurchescu, op.cit., p.15

[20] Dionysius Pascutius, Contemplatio apocalyptica aut meditatio interreligionaris et religio futuri, Boldoghâza, 1902, p. 57