logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

 

 

În perspectiva postumităţii

 

logoOpera pe care ne-a lăsat-o Matei Călinescu, vastă, scrisă de fiecare dată cu o miză culturală majoră, face acum obiectul unui ambiţios proiect editorial recuperator, asumat de Editura Humanitas. El se conturează sub îngrijirea benedictină, empatică şi de o înaltă competenţă a doamnei Raluca Dună, care, cum însăşi mărturiseşte, „urmăreşte indicaţiile testamentare din 2009” ale autorului, adică din chiar anul morţii sale. Din seria volumelor apărute până acum, însemnările de faţă au în vedere numai ultimul jurnal [1], despre care doamna Raluca Dună consideră, în nota asupra ediţiei, că „reprezintă într-un fel cheia de boltă a operei atât de diverse a lui Matei Călinescu.” După o lectură de durată, deloc uşoară, întrucât extrem de solicitantă emoţional, obligând totodată la frecvente pauze de reflecţie, nu pot decât să subscriu acestei opinii, începându-mi astfel însemnările, contrar uzanţelor, cu concluzia.

Argumentele în temeiul cărora Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp apare acum, retrospectiv, în poziţia cheii de boltă a unei creaţii de o viaţă, sunt mai multe şi imediat sesizabile. Întâiul e chiar faptul că e altfel nu doar decât toate celelalte scrieri ale autorului, ci chiar altfel decât jurnalul său anterior, apărut în 2006[2], întrucât jurnalul de acum, ultimul, deşi tot jurnal, este, cum însuşi autorul ne previne, „conceput de la început ca postum.” Or, în viziunea mea, o scriere concepută în perspectiva postumităţii, cu asumarea lucidă a ignorării destinului ei de către autor, e o operă eroică şi, prin însuşi acest fapt, altfel, dar şi alt fel, adică o specie cu totul aparte. Al doilea element care-i conferă acestui jurnal specificitatea nu ţine de structura sufletească a autorului, precum eroismul, ci de tragismul nepremeditat, devenit de la un anumit punct intrinsec însemnărilor sale: Un altfel de jurnal este o operă eroi-tragică. Dacă ţinem seama de împrejurările genezei şi configurării sale în timp, vom admite că nici nu putea fi altfel. Totul a început cu pierderea de către soţii Uca (Adriana) şi Matei Călinescu a unicului lor copil, tot Matei. Se născuse în 1977, la trei ani după ce părinţii se stabiliseră în Statele Unite, dar, din nefericire, era destinat autismului. A fost vegheat cu acel spor de dragoste pe care părinţii îl au îndeobşte pentru copiii suferinzi, până în 2003, când Matei jr., la 26 de ani, s-a stins subit. Nu cred că e cazul să insistăm asupra violenţei cu care orice părinte resimte un asemenea şoc şi nici asupra golului devastator pe care îl resimte. Tatăl a reacţionat însă într-un mod tipic oricărui scriitor autentic care, în împrejurările severe ale vieţii, se refugiază în sau reacţionează prin scris. Scrisul e salvarea şi resursa de păstrare a echilibrului sufletesc şi, la urma urmelor, de supravieţuire, dar, totodată, e şi o necesitate irezistibilă, oarecum fiziologică, cu funcţie defulatorie. A trăit-o din plin şi Matei Călinescu şi astfel, la scurt timp după nenorocire, a scris, pare-se „dintr-o suflare”, Portretul lui M[3], o nouă carte, apărută în acelaşi fatidic an 2003. E o biografie profund şi firesc afectivă a fiului, dar în acelaşi timp, inevitabil, şi o autobiografie a tatălui. A fost un prim demers salutar, dar nu suficient şi se va dovedi că nimic de acum înainte nu va putea şterge sau măcar estompa amintirea celui dispărut, ceea ce putea duce la o resuscitare a fazelor acute ale crizei sufleteşti. Matei Călinescu a perceput pericolul unei astfel de regresii şi a reacţionat tot prin scris şi prin refugiul în labirintul memoriei. Astfel a început să se contureze Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, unde prima însemnare datează din 25 mai 2004 şi sună astfel: „De la moartea lui M totul a fost altfel.” Şi, puţin mai departe, precizarea: „Dar când şi când, îl învie brusc în mine câte un obiect care se transformă, nu ştiu cum, în semn. Un semn de la el.” Ai zice că ceea ce va urma e previzibil: un nesfârşit şi patetic lamento. Nicidecum. E suficient să străbaţi doar câteva pagini, ca să devină evident că autorul are puterea să se ridice asupra împrejurărilor şi să le domine raţional, având totodată, cum se vede şi din citatul de mai sus, acces la mesajele transcendentului. Aspiraţia de a supravieţui cu demnitate, percepută ca o datorie, îşi află resursele în lectură, în scris, în reflecţie şi recursul la memorie, ducând, toate, la o desfăşurare în evantai a unei problematici extrem de diverse şi complexe care de asemenea conferă specificitatea acestei ultime opere. Jurnal fiind, ea creşte în direcţii imprevizibile, înspre care însăşi existenţa cotidiană îl cheamă pe autor.

Cred că, pentru desluşirea resorturilor intime care au determinat configurarea acestui jurnal în două părţi separate ca de o brusc ivită falie, dar continuând să comunice prin fondul ideatic, e important să nu neglijăm precizarea pe care Matei Călinescu a ţinut s-o anexeze titlului: Ieşirea din timp. Cum am văzut, în 2004, după ce cu un an în urmă scrisese Portretul lui M, el se simte din nou la discreţia unei depresii şi recurge tot la salvarea prin scris, începând acest jurnal în paginile căruia se refugiază în memorie. Ulterior probabil, această primă parte va fi intitulată Problema memoriei pentru că nu e vorba numai de evocări de o mare pregnanţă artistică şi importanţă documentară, ci şi de reflecţii eseistice pe tema memoriei, până la o foarte originală schiţă tipologică a lecturilor de memorii. „ Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu fals”, scrie diaristul în postură de memorialist, reflectând asupra a ceea ce face: „Participă [memoria], într-un fel, la viaţă, la viaţa celui care-şi aminteşte.” Şi, în cazul de faţă, chiar participă la viaţă, ajutându-l s-o ducă mai departe: „Sunt mereu îndemnat să-mi amintesc”. Prima dată când a simţit acest îndemn a fost în Amintiri în dialog, carte din 1994[4], scrisă împreună cu definitivul prieten Ion Vianu, care, împreună cu Mircea Ivănescu, ocupă şi în acest jurnal un loc important. Acolo însă, amintirile erau reciproc şi nostalgic provocate (Eheu, fugaces...) şi relaxate, în timp ce aici ele se configurează sub semnul tragic al absenţei fizice, dar simţită în permanenţă ca prezenţă spirituală, a lui M: „Căci el continuă să trăiască pentru noi şi memoria noastră refuză să-l înconjoare de aura celor dispăruţi [...] Continuă să trăiască într-un spaţiu fără dimensiuni, dar nu mai puţin real în însăşi irealitatea lui: intangibil, dar prezent. Prezenţa lui intră – când te aştepţi mai puţin, şi totuşi atât de nesurprinzător de firesc – în ţesătura vieţii noastre cotidiene. E un fir inobservabil, care din când în când devine luminos şi dă zilei întregi sensul unui surâs enigmatic.”

Toate acestea, care ţin de fapt de o întoarcere în timp, au durat până în februarie 2008, când s-a produs falia şi a început Ieşirea din timp. Într-una din zilele acelea, lui Matei Călinescu i s-a confirmat un diagnostic ireversibil şi letal, aflat în stadiul 4 (din 5). Cum îşi va aminti peste şase luni, vestea „...m-a lovit în moalele capului, m-a ameţit, m-a devastat.” Dar nu l-a doborât. Îşi revine, se repliază, învaţă din mers să se acomodeze cu ideea morţii. De data asta cu ideea propriei morţi. Şi o face nu plângându-şi de milă şi nici bravând, ci gândindu-se – superbă reflecţie! – la cei pe care-i poartă în sine şi, implicit la tot ce va pieri odată cu el: „Ideea morţii mă sperie totuşi, şi fizic [...], şi metafizic – căci cu mine vor pieri toate amintirile mele şi toţi morţii pe care i-am iubit vor muri încă o dată.” Această a doua parte a jurnalului e intitulată cu o parafrază după Ecleziast Cu plăcere privesc lumina soarelui – divulgând vitalitatea iubirii de viaţă, care, în pofida evidentului declin fiziologic, îi infuzează paginile. În august 2008, şocul veştii din februarie produce încă efecte: „Tema profundă a acestor pagini ar fi deci drumul spre moarte.” Drumul spre moarte e însă curând asumat oarecum gospodăreşte şi străbătut prin recurs la tot ce este în jurul său şi în sine însuşi frumos şi stenic: amintiri, peisaje, plimbări cu Uca, lecturi (dominate de Proust), muzică, prietenii, – graţie cărora rezistă unui regim de viaţă devenit treptat atroce, printre şedinţe de radiaţii, infuzii perfuzate cu ştiutele reacţii devastatoare, puncţii toracice şi abdominale, dureri, somnolenţe „albe”, nesfârşite investigaţii stresante. În 7 iunie 2009, cu câteva zile înainte de sfârşit, nota, străin de orice patetism: „Vocea mea a ajuns irecognoscibilă [...] Nu pot să beau, nu pot să mănânc. Uneori îmi amintesc ce putea însemna să bei un pahar de apă rece, băut cu sete. Nici o idee: doar răsuciri şi fantasme fără vreo urmă.” Şi, totuşi, imediat după aceea: „Ieşirea din timp nu-i, teoretic (implicând totuşi anumite sofisme tragice), extraordinar de grea. Ieşirea practică (despre care trebuie vorbit puţin, despre care în mod obişnuit nu trebuie vorbit) e partea grea.” Aşadar, puterea de a reflecta, de a-şi „monitoriza” împuţinarea propriilor zile, deşi tot mai evanescentă, rămâne vie şi prin infernul suferinţei. Nu doar vie, ci şi revelatoare a unor ultime descoperiri: „[...] apropierea de moarte îşi revelează cu nuanţe mereu noi şi cu totul neaşteptate, miracolul care este viaţa [...] întrevăzut vag în anumite momente extatice, în iubire şi-n creaţie ” [subl. RC]. Aceasta mi se pare a fi fraza-cheie a întregului jurnal, cea care devoalează secretul întâmpinării cu demnitate şi luciditate a unei morţi anunţate. În comentariul pe care l-a dedicat acestei opere, criticul Alex Goldiş a făcut observaţia esenţială pentru definirea şi specificitatea ei, anume că ea „devine un adevărat tratat de ars moriendi, în care «ieşirea din timp» e pavată de experienţa atemporală a cărţilor” („Vatra”, 7-8/2016). Neîndoielnic, mi-aş îngădui să adaug, experienţa cărţilor a fost fundamentală în deprinderea acestei tragice arte, dar, în aceeaşi măsură decisive au fost experienţele iubirii şi ale creaţiei, id est a scrisului până în ultima clipă.

Cred că ponderea pe care iubirea şi creaţia o au în configurarea acestui jurnal ar merita un eseu aparte. Iubirea în acest context e destinată tuturor celor apropiaţi şi îmbracă toate cele trei ipostaze, agape, philia şi eros. Dar întâia dintre ele, care i-a fost vreme de 46 de ani parte a propriei fiinţe, iar în faza ieşirii din timp, unicul sprijin concret, eficient şi profund ataşat prin afecţiune, a fost ipostaza eros, întruchipată de Uca. Sentimentele de iubire şi recunoştinţă pe care le poartă acestei brave camarade răzbat în cele mai grele clipe, ba poate mai mult chiar atunci, în numeroase şi tulburătoare însemnări: „Iubita mea Uca pe care o surprind uneori plângând cu gândul la dispariţia mea din micul nostru univers. Lăsând deoparte spaima mea de moarte, de care mi-e ruşine, mă simt vinovat că o fac să sufere [...] Şi încă mai vinovat mă simt că văd în plânsul ei un semn de iubire, de care am o mare, egoistă nevoie subiectivă.” Sau, în aprilie 2009: „Uca mă ajută enorm. Avem împreună momente mai lirice decât oricând în trecut [...] În mijlocul diferitelor suferinţe fizice apar spontan momente de îngemănare emoţională cu Uca, preţioase, cu vibraţii largi de clopote interioare.” Am convingerea că acest subtextual roman de dragoste reprezintă ecoul remanent al uneia dintre cele mai frumoase iubiri nonfictive din lumea literaturii noastre. Cât despre creaţie, Matei Călinescu se înscrie în familia marilor scriitori pentru care scrisul a fost un mod de existenţă şi un suport al supravieţuirii în cele mai dure împrejurări. Şi această temă l-a preocupat aproape obsesiv până în ultimele clipe, cum de asemenea se vede în numeroase însemnări care apar dezvoltate ca nişte mici eseuri sau spontan, prin cine ştie ce asociaţie de idei, constituindu-se însă de fiecare dată în noi surse de (auto)reflexivitate: „Scrisul e un calmant – o reasigurare că pot funcţiona cumva în faţa morţii, că-mi pot reface mental identitatea sau identităţile, că din trecutul meu, desigur ireal, nu s-au şters încă anumite imagini, chipuri, icoane [...] Singurul mod de a-mi măsura «vitalitatea» e scrisul (în acest jurnal), şi nu scrisul, cât pofta de a scrie, nerăbdarea de a scrie, meditaţiile pe teme care să fie reluate în scris.”

Matei Călinescu n-a fost doar un profesionist de elită din lumea literelor, ci şi un hărăzit ale cărui opere, indiferent de genul abordat, au capacitatea integratoare a marilor subiecte de meditaţie umanistă. După cum şi acest Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp – cheie de boltă, cum bine s-a spus – recheamă într-o alcătuire diversă dar armonioasă, toate iubirile, gândurile, obsesiile, aspiraţiile, spaimele şi nădejdile unei tragice şi, în cele din urmă, eroice vieţi.

 

NOTE:

[1] Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp. Ediţie îngrijită de Raluca Dună. Bucureşti. Humanitas, 2016

[2] Matei Călinescu, Un fel de jurnal (1973-1981). Iaşi, Polirom, 2006, Bucureşti, Humanitas, 2016.

[3] Matei Călinescu, Portretul lui M, Ia;i, Polirom, 2003, Bucureşti, Humanitas, 2016.

[4] Ion Vianu, Matei Călinescu, Amintiri în dialog. Memorii. Iaşi, Polirom, 1998, 2005, Bucureşti, Humanitas, 2016.