LECTURI PARALELE

Petru M. Haş
poet, Arad

Ioan Moldovan – integrala poeziei*

Poetul Ioan Moldovan a editat la Editura Paralela 45 o antologie de aproape 400 de pagini, intitulată semnificativ Opera poetică. Apariţie de-a dreptul monumentală. Pesemne integrala de până acum a poeziei sale. Dimensiunile Cărţii şi vastul aparat critic inhibă cititorul. La cuprins sunt enumerate cele parcă zece cărţi de poezie ale autorului, începând cu Viaţa fără nume, Editura Dacia (1980) şi încheind cu Timpuri crimordiale, Editura Eikon (2014), care îl recomandă, aşa cum îl înregistrează şi critica literară, respectiv, istoria literară, ca pe un optzecist de frunte. Titlurile menţionate, ca şi alte titluri: Arta răbdării; Tratat de oboseală; Interioarele nebune; Mainimicul, mărturisesc aproape singure despre natura poeziei lui Ioan Moldovan, poet de o sensibilitate deosebită, de o originalitate pregnantă.

Poetul este situat între nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Io nescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Aurel Pantea ş.a.

Evenimentul literar foarte bine gospodărit este prefaţat de Al. Cistelecan printr-un adevărat studiu exhaustiv, intitulat Între lehamite şi entuziasm imaginativ. Adevărată piatră de temelie pentru ulterioarele abordări ale Operei poetice, Al. Cistelecan ia în discuţie întregul evantai de observaţii şi abordări critice ale poeziei lui Ioan Moldovan. El subliniază „temperamentul” expresionist al poetului, „experienţa bibliotecii” şi „nostalgia contactului cu elementarul”, „imaginaţia acută care demonizează peisajul şi-l încarcă de premoniţii sumbre”. Este subliniată şi componenta meteorologică prin raportarea la bacovianism, cu diferenţierea ce se impune. Unii critici au constatat afinităţi ale poetului cu Mircea Ivănescu. Dar şi apropierea de Bacovia sau de Mircea Ivănescu ţine mai mult de apartenenţa poetului la o familie mai largă de stil şi sensibilitate poetică, o familie universală, decât de influenţă, eventual bine asimilată. Ironia şi autoironia sunt evidente. Delabrarea lumii, veştejirea, în vremea din urmă aşijderea.

Mai scrie Domnul Al. Cistelecan, în concluzie: „ E om blând, afabil, Ioan Moldovan; nici scriitura lui nu e agresivă; dar de propus, propune cu umilitate, cu tandreţe, doar atrocităţi.” Complexă ipostază!

Fenomen evident la generaţia sa, nu lipseşte din Opera poetică, livrescul. Unii vorbesc de intertextualitate.

Capitolul Referinţe critice este demn de toată admiraţia, ele fiind o sumedenie, iar numărul lor de ordinul zecilor. De menţionat ar fi: „Este un martor hiper-lucid al apocalipsei care ne traversează fără să o simţim.” Desigur, sentimentul apocaliptic traversează textele, dar fără a fi clamat cu orice preţ, retoric. Bună este şi prezentarea unui Octavian Soviany: „Poezia lui Ioan Moldovan e străbătută de anxietăţi existenţiale tratate în spirit minimalist, cu un perfect simţ al parodicului şi al derizoriului.” Domnul Nicolae Manolescu surprinde „sonuri din Viaţa lumii a lui Miron Costin”. Lucru demn de laudă.

Prin Viaţa fără nume I, pătrundem în memoria artistului: „ninge ‘cum illo tempore'/ printr-un labirint imaculat cu chipul necuprins în încruntările/ zilei ce începea/ un vers dezvinovăţindu-se: ‘n-am nicio vină, n-am'.” Voci surprinzătoare, lapidare, se aud pe coridoarele poemului. Sau o interpelare a lui Lucreţiu: „pâinea în gură se-amestecă cu umezeala cuvintelor/ nu-i aşa, Lucreţiu/ uscatul şi umedul, caldul şi recele într-o iubire activă”.

Şi Viaţa fără nume V: „viaţa însăşi nu permite elipse/ şi întrebarea dacă poemul e altceva decât viaţa/ întrebarea privitoare la tine, Horaţiu/…/ şi năuc febril intram în manuscrise”. Şi mai departe, un fel de lecţie despre poezie şi claustrarea în lectură: „Mi-am întocmit un dosar în care povesteam visele/ vanitos, creionul chimic nota data nopţii/ ulterior am aflat că visul nu poate fi utilizat ca o amprentă, că/ personificarea e un procedeu artistic, că/ metafora e un procedeu artistic/ chiasmul e un procedeu artistic şi că/ ‘un sentiment nu poate fi înlocuit decât de un alt sentiment/ de o intensitate egală sau mai mare'/ mi-am privit mâinile: erau verzi şi vechi/ lipit de acest pământ/ chipul mi se umple repede cu mici vietăţi străvezii/ am închis uşă după uşă/ mai târziu am citit şi m-am liniştit.”

Tandre şi delicate sunt poemele din Viaţă de familie şi Bunicul e pregătit.

În alt text, poetul e prieten cu propria gură, căreia-i face nuntă şi-i dăruieşte averi. Dar sunt şi scene ultrascurte în care, într-o oralitate desăvârşită, poetul ne conduce prin derizoriul cotidian: „Stau la Amante şi beau una mică/ Apoi mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd/ dacă sunt geamuri şi oglinzi// O tristeţe tânguitoare, asta e// N-ar trebui să am nimic împotrivă// Salut o femeie mică albastră/ pe care o ştiu de undeva/ sau mă ştie ea tot de pe-acolo/ Asta e, ieri am fost la o lansare: Politica de Aristotel/ Autorul a lipsit// Visele sunt oricum o ruşine pentru om/ zice tânărul filosof// Asta e, mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd/ ce şi cum” (joi de decembrie ).

Toamna, de la o vreme, cântă tot mai convingător refrenul sfârşitului: „Nimic de ascuns/ Nimic de-mpodobit// Trageţi, odată, cortina” (Toamnă ). Tot trăind printre himere, şi eul se arată a fi o himeră sau poate nici atât: „Aveam şi noi un eu – o frumuseţe/ care nu împăca pe nimeni din trib. Istoria/ mormăie indiferentă. Profesorii ei/ condicuţele lor – cu zaţ/ în care ghiceşte Mne-ei/ Aveam şi noi un eu! Să-l văd venind/ aş mai trăi o viaţă?/ care se dovedeşte cum că nici n-a fost acolo/ nu e aici/ Nu este (n-a fost, nu e ).

Ar fi multe de citat din Ioan Moldovan, dar, în încheiere, mai bine să cităm din Dan Cristea, cu care s-ar putea să fim de acord: „Spirit subtil şi cultivat, agreând umorul, jocurile inteligenţei şi chiar jocurile de cuvinte (…), Ioan Moldovan se dovedeşte din ce în ce mai mult un poet remarcabil al sentimentului de oboseală, de plictis, de insatisfacţie şi declin, de iritare şi dezgust faţă de viaţă” (2014 – „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 8).

* Ioan Moldovan, Opera poetică, Editura Paralela 45, 2016