LECTURI PARALELE

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

Ovidiu Pecican între romanul memoriei şi ficţiunea rocambolescă*

Romanele şi locurile memoriei istorice

Dacă urmărim cu atenţie eseurile lui Ovidiu Pecican din serialul „Locurile memoriei”, observăm cu uşurinţă campania de demitizare a istoriei naţionale pe care o duce în ultima vreme cărturarul. El nu scapă ocazia să se revolte împotriva tarelor din vechile tratate academice şi din manuale. Locurile importante ale memoriei româneşti sunt pentru istoric, alături de personajele importante (Decebal, Traian, Manole, Al. I. Cuza), şi câteva repere simbolice cum ar fi: opincile, mămăliga, palinca, prazul etc. Repere care redefinesc dimensiunea istorică şi metafizică a omului de deasupra vremilor, fără a scăpa din vedere anecdotica vie a rememorării. Discursul său are un puternic efect antioxidant şi dezinhibant şi contribuie la reaşezarea valorilor într-o concurenţă loială şi într-o matcă firească. Demersul său pluridisciplinar (istoric, prozator, poet, istoric literar, eseist, autor s.f., animator cultural, coordonator al unor colecţii de carte universitară şi al unor volume colective) se desfăşoară pe mai multe fronturi.

Dacă romanul Eu şi maimuţa mea, apărut în 1990, e un text experimental cu multe trimiteri la „înfrânţii societăţii totalitare” şi la spaimele lor, în romanul Imberia, 2006, ni-l prezintă pe tânărul profesor de istorie Dragodan, personaj-narator, amator de experimente existenţiale. Descoperim scene din viaţa profesorului la Lipova, Arad şi Cluj, văzute din prisma unui eu transfigurat, autoficţional. Personajul modern e un fel de inadaptat «un fel de misogin, camuflat îndărătul unui atât de mare macho»; acest Don Juan bovaric amestecă frivolităţile cu cinismul şi fronda cu actul gratuit. Existenţa sa e presărată cu îndoieli, crize, reacţii normale, dar atipice, în care răzbat gesticulaţia şi ticurile individului contemporan în tranziţie. Dar şi o savanterie a profesorului care îşi bate joc de prostia savantă. Detaşarea ironică şi formula epică insolită sunt calităţi care recomandă cartea drept o lectură accesibilă şi plăcută.

Fuga din nişă e soluţia protagonistului şi refugiul lui. Un mod de a-şi crea «cosmosul compensator» Formula prozatorului, – indecis între atâtea specii: istorie, eseu, dialog, s.f., hermeneutică,– prinde până la urmă contur: personajul experimentează pragurile existenţei aruncându-se în vâltoarea vieţii, cu hazardul şi jocul erotic, cu relaţiile sociale şi iritările individuale, pentru a descoperi noul, ineditul şi pentru a-şi contura o filosofie de viaţă. Profesorul, savantul, oricât de mult s-ar adânci în cunoaştere, preferă până la urmă viaţa cu frivolităţile ei, în locul «respectabilităţii lipsite de viaţă». Cred că paginile cele mai bune sunt acelea în care prozatorul se detaşează de ştiinţa celorlalţi, de omniscienţă şi face o proză cinstită, autentică.

În a doua parte a romanului se observă mai bine fascinaţia exercitată de romancierul Nicolae Breban şi de personajele sale atât de atipice şi postmoderne: Rogulski din Don Juan, Grobei din Bunavestire şi Castor Ionescu din Drumul la zid. Cât priveşte factura livrescă a discursului şi ficţiunea barocă a prozei, aici presupunem un alt model, al primei tinereţi: prozatorul arădean Gheorghe Schwartz. Fiind un roman de sertar, scris şi rescris pe o perioadă de zece ani, autorul a avut timp să revină şi să modifice unele pasaje. Oricum pasiunea lui pentru dialog, controversă şi pentru reabilitarea fiinţei istorice, aşa cum e reflectată în disputele lui Dragodan sau în monologurile sale interioare, – nu a diminuat.

Concepţia sa, cum că «romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei a cărei frumuseţe se destramă în timpi exagerat de descompuşi», începe să prindă contur în a doua parte a romanului. Aici, profesorul revine la o anume luciditate şi caută să-şi lămurească propriul crez. Renunţă la experimentul erotic pentru a-şi îndrepta atenţia asupra suferinţei şi morţii individului. Cartea se încheie cu moartea tatălui şi cu un epilog mistic, purificator. E invocat episodul din viaţa lui Iisus în care acesta predică pilda semănătorului care a ieşit în ţarină. La nivel simbolic, călătoria tânărului profesor prin infernul propriei existenţe şi prin purgatoriul tranziţiei, a luat sfârşit. Recunoaştem în acest final opţiunea pentru soluţia dostoievskiană, invocată şi în motto-ul romanului. În intervalul dintre Însemnările din subterană şi Apocalipsă stă toată revanşa fiinţei, adaptată la maladiile secolului XX. Chiar dacă romanul e inegal la nivelul epic, cu lungimi sau reducţii exagerate, el reuşeşte să transmită un mesaj clar cititorului şi, în primul rând intelectualului, sedus de atâtea ispite şi predispus la trădări.

Boc + Nokia = Bokia

Neobositul şi experimentatul istoric, eseist, prozator, cercetător în studii europene şi mai vechiul redactor al revistei „Arca” din Arad nu întârzie să publice Bokia, acest „roman foileton realist postsocialist, adică telemanelă de tranziţie cu apariţie zilnică în noile media”, un monstru epic, cum îl numeşte, în care autorul pare că filmează cu un aparat invizibil şi se joacă de-a literatura, în ritmul ofensiv al unui rebel perpetuu, gata să intervină în destinul personajelor sale şi să devină el însuşi inamicul nr. 1 al provinciei într-o epocă de mari transformări. Jucăreaua literară se rostogoleşte şi se face bulgăre ameninţător, antrenând în fibrele intrigii motivele cotidianului penibil şi bufon şi depănând în ghemul textual toate viciile şi boalele tranziţiei de tip Bokia. Personaje inofensive şi pitoreşti, absurde şi groteşti populează paginile acestei utopii vesele care debutează taman în buricul târgului, pe terasa barului „Motopompa”. De la „nişte oameni acolo”, cu nume şi fapte de tot hazul (Elvisa Paradis, „o jupâneasă fiţoasă, plină de protuberanţe şi de voluptoase curburi”, Csongor Ţapoi, „un clasic al birtului”, fostul primar Minodor Purdelea, Şandor Ventuză, popa Duduială, sărmanul cetăţean Crăceanicolau, nea Purcelea, Puiu Scrofiţă, comisarul Crăcănel) la „paraziţi şi dăunători exotici”, personagiile ilustrează nu doar nişte caractere, ci tot felul de situaţii ale stupidului bobor caragialesc, văzute prin lupa tendenţioasă a cronicarului cumplitelor vremi. Autorul încalecă şi struneşte naraţiunea până la clăbuci (doar e vorba de o operă soap, de săpun!) şi surprinde cu inocenţă şi umor nebun aspectele cele mai suspecte ale vieţii sociale, intime şi politice. Cu un ochi de fachir, de satir şi de desperados ce cutreieră urbea în căutarea de breaking news. Bokiada e o utopie compusă, foiletonistic, din combinaţii şi faze, din vrăji, servicii, Marea răsturnică, murmure, bârfe, conversaţii şi întâmplări palpitante, gânduri cu perdeluţă, teorii, evocări pugilistice, lecturi şi impasuri, chestiuni istorice, bruiaje, legi nescrise, story-uri, mitologicale şi ale taine. Aflat mereu în vervă, bagatelizant şi cârtitor, cu un picior în realpoliticul cotidian, cu celălalt înfipt în metafizica reacţionară, autorul face şi desface structuri, se amuză copios şi produce enorm poveşti şi mitologeme. O proză bună, cam scurtă, dar cu largi perspective către oglindirea timpului prezent. O utopie rocambolescă, postmodernă şi contemporană, o radiografie a colectivităţii în care trăieşte, de o uimitoare dezinvoltură şi umor:

„Ce să-i faci? Boborul bokian era învăţat cu telenovelistica de ajunsese să îi ţină loc de viaţă. Nefăcând mai nimica, unii, şi făcând nimic toată, alţii, zi după zi, mereu şi pretutindeni, cam toţi aveau deja, indiferent de ocupaţia de bază, o cultură temeinică alcătuită din zicale poporane, din picturi parietale ce includeau şi expresii de o trivialitate medie, din îndemnuri extremiste niciodată puse serios în aplicare, însă repetate până la nemurire, ca nişte mantre, din imagini picturale clasice, popularizate distorsionat, deşi cu mare succes de vânzare, de publicitatea pe seama retezării băuturilor, a periilor de dinţi cu supapă, a beţigaşelor de scobit în nas şi urechi într-o ordine după placul fiecăruia, din poezele cretinoide, cu poantă (dar nu limerikuri, că alea sunt anglezoide, şi deci complicate), din băut cu vadra şi bătut cu parul, din jocuri fără reguli – singura regulă fiind fraierirea cinstită a celuilalt, conform principiului „Numai fraierii pierd!”–, din replici sexiste şi rasiste, spuse bonom şi blajin…”

* Ovidiu Pecican, Bokia, roman foileton realist postsocialist, adică telemanelă de tranziţie cu apariţie zilnică în noile media, Editura Tracus Arte, 2011