LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Vase comunicante*

O carte, două autoare, două limbi, trei secţiuni, una aparţinînd uneia, una comună, una celei de-a doua.

Cititor – critic – autor jucîndu-mă cu cuvintele: a traduce, a trăda, a duce dincolo/ peste, a vinde, to translate, traduire, übersetzen, (reluate, unele, de către autoare în secţiunea mediană a cărţii). Adăugîndu-l în lista celor invocaţi pe George Steiner, cu ideea înţelegerii propriei limbi drept un proces de traducere intralingvistică, dar fără formula rituală George Steiner a spus.

Mai departe: literatura ca dialog intertextual e ceva ce există de la începuturile ei. Teoria, adică momentul conştientizării, e mai nouă, din secolul XX. Aplicarea ei în cunoştinţă de cauză, şi mai nouă. Să zicem, de la schiţa pe care o face Frank O'Hara în Personism: A Manifesto (1961): „M-am întors la muncă şi am scris un poem pentru persoana în cauză. În timp ce-l scriam, mi-am dat seama că, dacă voiam, aş fi putut folosi telefonul în loc să scriu poemul, şi aşa s-a născut Personismul. […] Pune poemul de-a dreptul între poet şi persoană. […] Poemul e, în sfîrşit, între două persoane şi nu între două pagini”.

Cartea devine poemul înregistrării momentului cînd comunicarea devine comuniune: „nimic nu-i haotic/ în rotaţiile maşinii/ în spălarea rufelor noastre/ nimic nu-i haotic/ în această întâlnire/ în poezii/ totul e lux/ calm şi/ voluptate a/ trădării/ nimic nu-i haotic/ în cuvintele noastre/ iar limba pe care-o vorbim/ în timp ce maşina spală/ n-are un nume/ de ţară/ e doar/ limba noastră comună” (S. C.)

Estomparea, eventual ştergerea diferenţelor, altfel spus, neutralizarea opoziţiilor („diferenţele dintre locul din care ai plecat şi cel în care ai venit se şterg” (S. C.)) deschide posibilitatea unei lecturi (cel puţin) duble: „când se lasă ceaţa peste Bagarmossen/ e ora trădării/ oamenii nu se mai recunosc unii pe alţii/ se strigă pe nume/ caută cele mai potrivite cuvinte/ ca să se găsească/ aproximează cuvintele printre care se mişcă/ realitatea/ evită cu greu obstacolele/ şi-atunci/ din această rătăcire prin ceaţă/ din această lipsă de contururi precise/ apar făpturi noi/ diferite de toate cele de dinainte”. (S. C.)

Nu se mai ştie, nu se mai distinge adevăratul de fals, sensul principal de cel(e) secundar(e), succesul punerii în aplicare a intenţiei de eşec: „iar falsele lupte/ fostele cauze/ falsele ţeluri// din vechile războaie”. (S. C.)

Sunetul e cel cunoscut din Gravitaţie şi, da, e vorba de segmente reluate de acolo, ceea ce, la urma urmei, nu înseamnă nimic altceva decît revenire, reluare, travaliu artistic.

Traduttore / traditore e reluat, întors pe toate feţele, tălmăcit şi răs-tălmăcit, curăţat şi refolosit: „cuvintele trădează în fiecare clipă în care spui ma chère” (S. C.), „definiţia prieteniei./ definiţia înaltei trădări/ cine poate dovedi că nu e nevoie să traduc iar/ şi ceea ce am tradus deja/ ca să ne înţelegem” (S. C.) „la sfârşit ni s-a spus/ cine a trădat dintre voi să traducă ce-a vrut să spună/ inamicul/ astfel inamicul va fi salvat/ a început să ningă/ oraşul e scufundat în ninsoare şi ceaţă/ acum fac eforturi maxime/ traduc/ ceea ce în dicţionar nu există” (S. C.). Reciclat şi repus în circulaţie: „Traducerea ca pretext pentru a scrie./ Scrisul ca pretext pentru a iubi./ Iubirea ca pretext pentru a trăda./ Trădarea ca pretext pentru a traduce” (S. C. – A. F.); „Iubirea dintre noi s-a născut atunci când am recunoscut fiecare în cealaltă o soră de trădare” (S. C. – A. F.).

Poezia, adică traducerea, devine un no man's land, „spaţiul dintre dulap şi perete”, locul întîlnirii, al schimbului, al dialogului, cu tot ce implică acest lucru, atît în bine, cît şi în rău: „Eu am spus: Cred că în poemele tale ar putea exista o casă pentru mine” (A. F.) –„Svetlana a spus: Cred că în poemele tale ar putea exista o casă pentru mine” (A. F.).

Pierdere, trecut, confruntare, iubire, duşmănie, luptă, traumă, plus o mulţime de alte teme existenţiale devin secvenţe ale acestui poem dialogic:

„Eu am spus: Încă de la început, mi-am scrutat mama cu/ privirea unui luptător aflat în tranşee.// Svetlana a spus: Ea nu înţelegea cum propria ei prăbuşire/ putea lua naştere din ea însăşi.// Eu am spus: Încă de la început, faţa mea era o sentinţă că mama mea devenise de prisos” (A. F.).

Sau: „Svetlana a spus: Dacă vrei să scrii despre pierdere, cineva pe care-l iubeşti trebuie să te părăsească, numai aşa vei înţelege sensul acestui cuvânt.// Svetlana a spus: Când cineva te părăseşte, el a încetat deja să fie cel pe care îl iubeşti.// Svetlana a spus: Cel pe care îl iubeşti rămâne lângă tine oricare ar fi distrugerea pe care o pricinuieşti” (A. F.); „Eu am spus: Acolo de unde vin, fugim dintr-un loc care nu ne-a aparţinut niciodată.// Svetlana a spus: Acolo de unde vin, suntem nostalgici după un timp pe care nu l-am trăit.// Eu am spus: Acolo de unde vin, ne înarmăm pentru câmpuri de luptă care au fost deja abandonate.// Svetlana a spus: Acolo de unde vin, pansăm rana înainte ca ea să apară” (A. F.).

O carte de o tensiune la limita suportabilului, dar care se citeşte cu bucuria de a fi admis, de a participa la dialogul dintre două personalităţi fragile şi puternice şi de a avea o serioasă temă de reflecţie după încheierea lecturii.

* Svetlana Cârstean – Athena Farrokhzad, Trado, Nemira, 2016.