LECTURI PARALE LE

Carmen Neamţu
eseisă, Arad

Să tăiem, să tăiem, oricum rămâne prea mult. Cum cenzorii mărşăluiesc după tot felul de intenţii răuvoitoare

Când am citit cartea[1], România era cutre­mu­rată de un nou scandal. O serie de dezvăluiri făcute de fostul deputat Sebastian Ghiţă, dispărut cine ştie unde, despre turnători, măsluiri de dosare în justiţie, corupţie la nivel înalt, posibile fabricări de dosare... Ce mai, în atmosfera încinsă plutea suspiciunea, acompaniată de delirul verbal al comentatorilor. Despre suspiciune, complicitate şi mecanismele represiunii artistice şi al manipulării vorbeşte şi noul volum al profesorului Liviu Maliţa.

Liviu Maliţa face parte din categoria cercetătorilor pasionaţi şi documentaţi serios asupra unui fenomen important din istoria culturală românească – cenzura. După ce a semnat Viaţa teatrală în şi după comunism. Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989, (Editura EFES, 2006) şi Teatrul române sub cenzura comunistă (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009), autorul extinde acum aria cercetării cenzurii[2] de la teatru la literatura în ansamblul ei.

Dacă astăzi oricine poate să scrie şi să publice orice, oricum, oricând, cartea profesorului clujean stă mărturie, cu documente, că au existat vremuri de tristă amintire în care poliţia cuvântului aresta, interzicea, maltrata opinia semnatarului incomod re­gimului comunist.

Volumul este un adevărat manual al cenzurii comuniste, o punere sub lupă a unei epoci, parte din istoria trăită de români.

Între 1949 şi 1977 a funcţionat DGPT – Direcţia Ge­nerală pentru Presă şi Tipărituri numită, din 1975, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri – CPT. Cu obiectivul clar de a cenzura adică „de filtrarea informaţiei, de monitorizare a publicului, de deblocare a manuscriselor şi a produselor intelectuale susceptibile a fi ostile regimului „.

Studiul prezintă cadrul legislativ de funcţionare al cen­zuri, dar şi cine erau cenzorii. „Cenzura a fost utilizată de PCR ca instrument predilect de impunere a ideologiei marxist-leniniste (de fapt staliniste într-o epocă inaugurală a regimului naţionalist comuniste, în final), considerate infailibilă (...) În subsidiar, dar mascat propagandistic, funcţiona principiul sacrosanct şi el că binele e unul singur iar acesta se suprapune până la confuzie cu binele partidului. Literatura şi Arta au fost identificate cu propaganda iar neutralitatea scriitorului sau a intelectualului asimilată cu adversitatea”.

Aflăm cum un întreg sistem bine pus la punct de cenzori[3] mărşăluia atent cu indicaţii precise în paginile autorilor, cu scopul de a descoperi în operele lor intenţii răuvoitoare. Sub deviza „să tăiem să tăiem oricum rămâne prea mult”, cenzorii erau parte dintr-un sistem în care compromisul, suspiciunea, presiunile sistemului (=epurări politice) erau vedetele zilei, iar dialogul era un nonsens.[4]

Primul organism autonom specializat în cenzura publicaţiilor periodice, a cărţii, a tuturor formelor de artă şi cultură, precum şi a informaţiilor publice din România comunistă, a fost Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. În 1975 îşi schimbă numele, nu şi năravul, în Comitetul pentru Presă şi Tipărituri. Capitolul Instituţia cenzurii oferă un scurt istoric al fenomenului, cadrul legislativ, structura internă, pe servicii specializate, relaţiile cu alte instituţii, criteriile cenzurii. Astfel, aflăm cum se recrutau cenzorii. Dacă la început instrucţia cenzorilor era una deficitară, predominând impostura şi în acest domeniu, anii care vor veni vor aduce un nivel de instrucţie diferit, tot mai mulţi cenzori având studii superioare. Scriitorul Paul Goma mărturisea într-un interviu din 1972 că „cenzorii nu mai sunt ciocănarii analfabeţi nici komisarii aduşi pe tancuri de aiurea, necunoscători ai limbii române şi care respingeau tot ce nu înţelegeau ei tovarăşii. (...) Cei de astăzi sunt toţi oameni instruiţi, intelectuali rafinaţi ieşiţi din universităţi, doctori, profesori de filosofie, chiar de logică (...) Mulţi sunt scriitori rataţi (cine mai rămâne scriitor în timp ce-i cenzurează pe alţii?) sau... viitori autori”.

Aflăm cum se recrutau cenzorii, cum erau ei remuneraţi şi despre atmosfera în care lucrau. În total, trebuiau să lucreze 287 de zile fără sărbători, numărul mediu – norma de lucru – era de 100 de pagini pe zi, dacă erau pagini de literatură română originală – 90 de pagini pe zi, pentru literatură universală – 110 pagini pe zi, 60 de pagini reviste format carte controlate în şpalt. (vezi pp. 152-153). Documentele cercetate de profesorul Maliţa atestă monitorizarea[5] permanentă a activităţii cenzorilor pentru a nu se constata o „slăbire a spiritului de vigilenţă de care trebuia să fie pătrunşi angajaţii Direcţiei”. La 26 decembrie 1977, prin decretul 427, se anunţa încetarea activităţii Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, formal cenzura fiind oficial desfiinţată în România. „Nu şi funcţiunile sale”, adaugă autorul. De fapt, cenzura „se ajustează”. Surprindem o „lovitură de maestru” în urma căreia cenzura nu numai că nu a dispărut, dar chiar s-a întărit, devenind mult mai eficientă în blocarea sau întârzierea publicării.

Citind astăzi aceste precizări ale cercetătorului, te întrebi dacă s-au schimbat multe la acest capitol al cenzurii. Astăzi, cenzura în presă este una economică. Pentru a supravieţui pieţei, jurnaliştii fac deseori compromisuri pe multiple planuri, îmbrăţişează divertismentul facil de dragul publicului. Pentru a nu supăra finanţatorul publicaţiei, omit să scrie ceva ce l-ar putea deranja. Înfloresc, îndulcesc realitatea pe gustul plătitorului, ridică în slăvi sau coboară în mocirlă după cum primesc comanda. Aş numi cenzura de azi un soi de „coordonare şi îndrumare” din partea şefilor, în aşa fel încât la finalul zilei să supravieţuieşti financiar. Chiar dacă ai capitulat profesional, adică ai pierdut pe drum standardele unei profesii pe care ţi-o doreai a fi una onorabilă.

Cartea lui Liviu Maliţa este o cercetare necesară pentru a înţelege radiografia unei epoci istorice de metehnele căreia şi astăzi ne mai împiedicăm.

NOTE:

[1] Liviu Maliţa, Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016.

[2] Nota fenomenul cenzurii a fost tratat şi de Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014 şi Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2009.

[3] Liviu Maliţa identifică trei categorii de cenzori. Cei cu simţ valoric autentic „e­xersat cu intermitenţe” şi „obligaţi să şi-l suprime”; O a doua categorie de cenzori intimidaţi de poziţiile publice ale scriitorilor „de rang înalt” din Comitetul Central al PCR, care uzează de funcţiile lor pentru a fi Salvatorii zeloşi; În fine, o a treia categorie de cenzori, propagandiştii pioni ai sistemului.

[4] Nu era posibil să dai replică cenzurii, ale cărei sentinţe cădeau asemenea unei ghi­lotine.

[5] Aflăm ce recompense sau sancţiuni li se ofereau. Rapoartele prezentate, dar şi cele câteva portrete ale cenzorilor făcută de şefii lor (pp. 196-213) sunt de tot hazul. Dar cine erau „pacienţii cenzurii”? Cu excepţia secretarului general al partidului oricine era cenzurabil, nimeni nu beneficia de protecţie deplină. (p. 317)