LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ
poet, editor, Arad

Misteriosul Trax al fiecăruia*

Atunci când deschid o carte de debut care începe cu versurile „să-ţi spun câteva lucruri despre timp/ despre viu, fiinţă şi vremuri”, am aşteptări destul de mari. Când autorul acestei cărţi este un poet matur, deja cunoscut în mediile literare, aşteptările sunt şi mai mari. Cartea Trax a lui Mircea Pascariu apărută la editura Casa de Pariuri Literare (2016), s-a lăsat mult aşteptată. Autorul a publicat de-a lungul timpului prin presa literară şi este un obişnuit al cenaclurilor literare arădene, unde practică o critică acidă. Dar prezentarea şi-o face însuşi autorul într-unul din poeme: „ probabil vă interesează cine sunt/ şi cu ce mă ocup/ nu ştiu cum am fost prezentat/ eu am venit să înlătur/ nişte iluzii despre poezie” Să vedem dacă a reuşit...

O calitate uşor de observat încă de la început, este spiritul novator în formă şi conţinut prin care poetul încearcă să se detaşeze de formulele consacrate ale poeziei actuale. O viziune proprie, uneori ludică, asupra felului în care putem percepe lumile din jurul nostru şi felul în care ne raportăm la ele. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: O jonglare perpetuă între realul perceptibil complicat şi cel ascuns în lucrurile simple: „niciodată e un cuvânt sec/ un fel de colivie// din exterior vezi o oglindă/ din interior vezi doar ce vrea fata cu hulubaşi// uneori te amăgeşte şi/ dispar gratiile de sticlă/ poţi să adormi pe gratii albe/ în fiecare dimineaţă/ soldăţelul de plumb/ îţi mişcă degetele amorţite// de frigul baionetei/ uneori oglinda se întoarce/ ca să am un nume// aripile se transformă în plumb/ soldăţelul/ se uită la mine”.

Construcţia poemelor este una, totuşi, riguroasă în sensul că este o poezie cu dus întors care nu lasă prea mult spaţiu de implicare cititorului, acesta devenind un fel de spectator al viziunilor poetului.

Trax, personajul misterios, teluric, un fel de alter ego interpus între ficţiune şi real, însoţeşte poemele şi pune lucrurile într-o anumită ordine, nu întotdeauna convenţională, dar care îl readuce pe autor din cele nelumeşti, într-un concret imediat: „ce copaci frumoşi avem/ spunea Trax/ şi îşi aşeza ochelarii/ privind de jos în sus/ era singurul jos pe care-l ştia”

Alteori este un substitut al celuilalt, umplând un gol afectiv sau matern: „Trax vine dimineaţa/ să vadă cum repir/ apoi aprinde focul/ din asta/ trăiesc/ aşa cred”

Raportarea la fragilitatea lumii în faţa trecerii este una complicată, undeva între viziune tehnică şi metafizică: „poţi da timpul pe repede înapoi/ sau pe foarte repede înainte/ apeşi pe pauză şi lucrurile/ nu se opresc ci îşi schimbă/ culorile aromele văzul/ până îţi cade retina”

Celălalt personaj misterios este Ortiz, partener de dialog cu Trax, opusul lui, un fel de spirit infantil care refuză maturizarea şi asumarea vreunei responsabilităţi materiale: „Ortiz strigă/ UNDE EȘTI/ aici/ îi răspunse Trax”. Sau: „Ortiz a deschis ochii într-o dimineaţă/ e un fel de negură – a spus/ ca şi atunci când e/ şapte dimineaţa/ ceasul deşteptător/ fireşte/ devine o victimă pozitivă”.

Sunt şi reflecţii filozofice în aceste poeme, notate simplu dar care vizează esenţa lucrurilor: „îţi eram dator cu un secret/ timpul e un tren marfar/ abandonat în depoul din spatele casei/ abia respiră”. Sau: „am respectat toate regulile din joc/ încetez să-mi doresc moartea/ pentru că nu ştiu s-o definesc// o înţeleg ca pe un şofer de taxi/ uite, moartea e o recepţioneră frumoasă căreia îi spun:/ vă rog să-mi daţi cheia de la camera paişpe”

Deşi cartea este coerentă din punct de vedere stilistic, multe poeme sunt diluate excesiv sau nu se termină acolo unde trebuie. Un fel de autosuficienţă specifică unor autori tineri care cred în spontaneitatea poetică necenzurată. Numai că emoţia crudă, subiectivă, insuficient acoperită estetic duce de multe ori la formulări facile de genul:„desenat patru oiţe/ le-am încadrat/ nor colorat cu galben roşcat/ le-am legat cu nişte sfori/ de care să mă pot ţine/ până când ies/ acolo unde uitarea e un ceas „. Sau: „poţi vedea nişte urme/ proaspete pe zăpadă/ lăsate de un iepure speriat/ pentru că tu/ te plimbi într-o pădure/ de fagi/ că aşa vrei tu/ el nu are de unde să ştie/ că nu-l urmăreşti/ din cauza asta fuge/ nu e nimic”

În final, citez un poem pe care îl consider în întregime reuşit, în speranţa că în viitor, autorul îşi va lua mai în serios potenţialul poetic:

„să mai stăm un pic de vorbă/ tipul tocmai a intrat/ şi ne spune hei/ noi ne uităm la faţa de masă/ plină de firimituri/ ne e frică/ nu avem saci de dormit/ şi nici nu respirăm prea bine/ în limba franceză/ e departe şi e un/ fel de târziu/ ca în Lisabona// aici intervine Trax/ cu zâmbetul din ultima zi/ e transpirat/ stă cu un microbus plin/ cu oameni şi se uită la ei/ toţi vor discuri de frână/ nimeni nu poate să meargă/ mai departe// apoi Trax/ spune/ iată”

* Mircea Pascariu, Trax, Editura Casa de Pariuri Literare, 2016