LECTURI PARALELE
Ioan Biriş
eseist, Timişoara
Imagini secunde*
Scrisul, fie el literar ori ştiinţific, filosofic sau teologic etc., ne impresionează mereu (când e autentic) prin imaginile pe care mintea le produce în legătură cu mesajul. Imaginile nu sunt, fireşte, „de oglindă”, ci un fel de re-prezentări (Vorstellungen ) subiective, adică ale noastre. Dar chiar „ale noastre” fiind, ele, imaginile – pentru a putea fi luate în seamă – ar urma să fie permise logic (zulässig ), să fie corecte (richtig ) şi cât mai adecvate (zweckmässig ). Aceste cerinţe (formulate cândva de către Hertz, mai ales pentru cunoaşterea obiectivă) le urmăreşte, explicit sau nu, aproape orice autor care încearcă să transmită raţionamente şi informaţie. Prin imagini, ceea ce se transmite ajunge să fie „vizibil”, clar. Dar în spatele acestor imagini clare, vizibile şi accesibile, imagini de „prim-plan”, găsim adesea „imaginile secunde”, cele din laboratorul secret al creatorului, de multe ori lăsate acolo, în „uitare”, dacă autorul nu ţine să le mărturisească la un moment dat.
În această cheie a imaginilor secunde am putea înţelege şi recenta carte a lui Florea Lucaci (Elogiul drumului – Aforisme. Paradoxuri. Jocuri de limbaj ), carte despre care vorbesc în rândurile ce urmează. Pentru cine nu cunoaşte, Florea Lucaci este profesor la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, conducător de doctorate în filosofie la Universitatea de Vest din Timişoara, autor al mai multor volume de istoria filosofiei, de filosofia şi logica religiei ori de filosofia creaţiei şi filosofia artei. Volumele sale de filosofie ne dezvăluie un spirit riguros, analitic şi profund, aşa cum „stă bine” autorului de „filosofie serioasă”. Imaginile cu care rămânem în urma lecturilor din volumele sale răspund cerinţelor de care vorbeam mai înainte. Imaginile de laborator erau, totuşi, ascunse! Dar acum?
Cunoscând opera autorului, acum aş putea spune că „imaginile ascunse” atâta vreme vin să lumineze mai bine ceea ce ştiam, vin să dezvăluie câte ceva din laboratorul intim al creatorului. Iar imaginile acestea „secunde” (şi „ascunse” până acum) ne sunt transmise în cartea amintită prin aforisme, prin paradoxuri şi jocuri de limbaj. Căci, aşa cum mărturiseşte autorul, exerciţiul fişelor de lectură l-a trimis adesea către formularea de cugetări condensate, către metafore şi paradoxuri, către aforisme. Iar aforismul ca formă specială de gândire, în înţelegerea lui Florea Lucaci, ne oferă ceva din „jocul luminii cuvintelor între sufletul metaforei şi raţiunea conceptului” (p. 13). Frumos spus, să recunoaştem! Nu există doar o lumină religioasă, întemeietoare precum în gândirea hristică, nici doar lumina ce îi fascinează pe pictori ori radiaţia luminoasă în expresia aurei, ci există, de asemenea, lumina cuvintelor, o lumină regăsită între metaforă şi concept.
În acest cadru nu trebuie ocolit nici paradoxul, întrucât acesta, chiar dacă „nu convinge, cu certitudine seduce” (p. 15). O gândire prin aforisme şi paradoxuri, prin jocuri subtile de limbaj, ne oferă imagini mai speciale, iar munca aceasta seamănă cu migala bijutierului. Oare nu o astfel de imagine „secundă” ar trebui să ne însoţească mereu când descriem filosofia lui Spinoza, de exemplu? „Şlefuind lentile şi diamante – scrie Florea Lucaci –, Spinoza îşi câştiga traiul de zi cu zi. Cizelând ideea de substanţă, şi-a câştigat nemurirea vieţii de filosof” (p. 17). Sau, dacă ne gândim la Pascal, „trestia gânditoare” (ca expresie pentru condiţia umană) este o simplă ficţiune? Răspunsul aforistic al lui Florea Lucaci vine prompt: „Nu! Este osia fragilă ce dă sens rotirii universului” (p. 25). E greu de ales – spre ilustrare – dintre numeroasele perle oferite de cartea lui Florea Lucaci. Iată încă una, aleasă aproape la întâmplare: „Apa trece, Heraclit rămâne!”... (p. 33).
Cartea lui Florea Lucaci nu ne oferă însă doar aforisme şi paradoxuri referitoare la filosofi. Ea se deschide, la fel, în capitole distincte, unor teme privind relativismele axiologice, ipostazele aporetice, întemeierile şi interogaţiile, dar şi principiile morale, credinţa şi gândirea speculativă. Meditaţii scurte, penetrante, au darul de a pune cititorul mereu pe gânduri, precum în următoarea formulare: „Dacă pe scara timpului coborâm în istorie, atunci de ce îl privim pe Kant de jos în sus?” (p. 93). O imagine structurală din laboratorul creaţiei lui Florea Lucaci este aceea a condiţionalului implicativ „dacă..., atunci...”. Este, dacă vrem, o „imagine logică” având valoare de arhetip, căci ea ne însoţeşte inclusiv la Judecata de Apoi: „Vor plânge oare păcătoşii? Dacă da, lacrimile nu vor stinge focul Iadului?” (p. 98).
Cu această imagine secundă implicativă autorul încearcă să ne introducă şi în înţelegerea logică şi subtil hermeneutică a textului bi blic, avându-i mereu ca model pe Origene, Grigorie de Nazianz, Augustin ori pe Ioan Damaschin. Puse în lumina acestei imagini secunde, textele patristice ne dezvăluie – prin încercările lui Florea Lucaci – noi întrebări şi dileme, noi reliefuri ale propoziţiilor ispitirii, paralogisme neaşteptate şi proaspete, toate având parcă menirea să-l pună pe cititor în situaţia de a încheia un nou pariu pascalian.
* Florea Lucaci, Elogiul drumului – Aforisme. Paradoxuri. Jocuri de limbaj, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016