LECTURI PARALELE
Maria Niţu
eseistă, Timişoara
„Poetul balerin” – Octavian Doclin*
După anii '70 şi până acum, s-a scris despre Octavian Doclin (n. 1950, 17 februarie) din plin, pe diverse paliere de consemnare în viaţa literară a Reşiţei, la început ca despre o tânără speranţă, mai apoi ca un pariu cîştigat şi în final, clasicizat printre seniorii poeţi ai Reşiţei. E drept că şi material s-a strâns în timp din belşug, peste 40 de volume (inedite, antologii, traduceri etc.). Răsfăţat cu prefeţe semnate de critici la fel clasicizaţi (Mircea Martin, Gh. Grigurcu etc.), chiar cu plachete-eseu exclusiv despre creaţia sa (de Adrian Dinu Rachieru, Ionel Bota, Doru Timofte), inclus în Dicţionarele reper de literatură română, ca „parte din întreg”, multipremiat de USR filiala Timişoara, dar şi la Festivaluri din Serbia, Octavian Doclin se impune nu doar prin creaţia poetică (şi literatură pentru copii), ci şi prin activitatea de promotor cultural de referinţă în zona Reşiţei, printre altele, ca redactor şef al revistei „Reflex” şi organizator al Colocviilor revistei „Reflex”, de anvergură unică în zonă.
Volumul Baletul de noapte, cu o prefaţă de Marcel Pop-Corniş, pornind chiar de la metafora titlului şi trecând prin cele şase secţiuni configurează o ars poetica docliniană – o scriitură a scriiturii metaforizată, despre actul scrisului, poet, cuvânt, cititor etc. – şi de asemenea o întreagă filosofie poetico-existenţială a autorului.
Arta poetică rezidă în jocul între poem şi poemă, ca yin şi yang, când doar prin unirea lor, convieţuirea în simbioză, e perfecţiunea Totului, cunoaşterea completă. Poemul „el – un animal pofticios/ care se satură repede/ cu cele în pârgă deplină”, Poema „ea – un mormânt veşnic deschis/ înghiţind mereu flămândă/ pe cele ajunse în coacere/ (fără să se sature vreodată)”.
Volumul are motive firesc recurente din celelalte plachete, cum este metafora cuvintelor în „pârgă” – pentru maturitatea valorică poetică, cuvintele inspirate, cu fior poetic, care înverzesc mâna ce le aruncă seminţe în brazdă. Poemul cu minusculă e „poemul minim”, „poemul putred” sau „poemul sterp ”, care la plural se feminizează, întru fecundare, prin „cuvintele poemelor noastre. ”, sămânţa roditoare a poemei „din care se iveşte/ chipul nevăzut al poemului ”. Altfel, Poemul e vulnerabil, precum călcâiul lui Ahile: „Poema ochind cu arcul călcâiul Poemului”.
Creaţia este din suferinţă, muncă şi trudă, un drum iniţiatic ce implică trecere prin diverse probe. Cuvintele Scribului sunt cele date de Stăpân – cel care înstăpânise Domeniul Poetului, cuvinte însângerânde „în luptele pentru ivire”, care vor să scrie „poemul încă nescris”, „poema nescrisă ”. Actul creaţiei se trăieşte poetic ca o halucinaţie, iar halucinaţiile sunt în trei „Scrib Stăpân Poem ”. Secţiunea III vise. viziuni. halucinaţii. accentuează propensiunea spre i– realitate, lumea proprie poetului fiind într-un imaginar al unei stări de vis, dincolo de starea de veghe, de proiecţie spre viitor ori tangenţă cu profeţiile, prin viziuni şi prin halucinaţii – care la confluenţa real-ireal, sunt forme iluzorii pe care le domini, ori care te domină: „experimentează şi acum frica/ precum o halucinaţie neîntreruptă”
&
Cum „cartea vieţii” şi „viaţa cărţii” (după distincţia şi a lui G. Călinescu) sunt consubstanţiale, ca într-un sistem de vase comunicante, este un subteran transfer de gânduri, stări dintr-un (eco)sistem în celălalt. Ambele sunt vieţuire şi fiinţare întru viaţă şi moarte, într-un drum iniţiatic sub semnul jocului, în diverse ipostaze, până la dansul suprem, baletul de noapte.
Motto-ul din Arghezi fixează această tutelă a jocului: „Aşa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câţi vrei/Arde-l-ar focul. ”
În acest balet – opera artistică, apare acel „desen secret”, „desenul din covor”, care nu e descifrat de oricine, doar de iniţiaţi, de cei binecuvântaţi cu darul de a da şi a primi har.
E continuă pendulare între certitudine şi mister.
Secvenţa II,...şi alte jocuri ca o completare, este chiar povestea unui joc anume, „jocul vieţii dragostei şi al morţii/ brâul în contratimp”, pentru că jocul dintre viaţă şi moarte, este invers proporţional măsurat de clepsidră: timpul pierdut de una e câştigat de cealaltă parteneră. Acea „Hartă Coregrafică”, însemna „ drumul spe desăvârşire al Maestrului”, iar pentru a o întocmi, Servitorul rupsese o sumă de perechi de încălţări, într-o mulţime de alte jocuri din străbuni – necesarele experienţe şi probe pe parcursul iniţiatic. Pentru jocul suprem însă nu e încă pregătit „deocamdată picioarele îţi sunt prea moi ”, trebuie forţă, rezistenţă, măiestrie – toate date de ucenicia pe acest drum iniţiatic.
Corelaţia dintre dans şi arta poetică implică o măiestrie comună artistică întru coregrafie a paşilor şi a cuvintelor. Şi ţelul este comun: obţinerea acelei stări de purificare întru desăvârşire, de catharsis, prin comuniunea cu divinul, precum în dansul dervişilor zburători.
Poezia este balet tocmai prin această consubstanţialitate cu diafanul, plutirea în ireal, halucinaţie, vis şi viziune, e delicateţe şi evanescenţă, baletul e cel mai poetic halucinatoriu dans, când pluteşti rupt de realitate, spre cer.
&
Pentru „experienţa /unor viziuni mai înalte” trebuia o existenţă „cu ochii la Cer/ şi Cartea la piept ”. dincolo de vieţuirea comună în care e „plin de remuşcări /trăind în frică şi vină ”.
Repetate scrierile cu majuscule şi raportări biblice, accentuează sugestia, explorată în cronici de către Olimpia Berca şi Eugen Dorcescu, a lecturii scripturistice a textelor.
Unele trimiteri religioase, din experienţa neoprotestantă, dobândesc o semnificaţie ce transgresează imediatul, până la Geneză. Piatra Eben Ezer („piatra de ajutor” – care apare în Biblie, în Samuel 7), nume preluat în domeniul ecleziastic, ca simbol al puterii bisericii de a fi de ajutor celor care caută mântuirea, devine reperul fundamental în drumul iniţiatic, pentru momentele de restrişte ori victorie.
Încă din preambul, în „ Mărturisire ” fixează piatra ca bornă şi loc regenerator de energii, între etape şi drumuri „doresc să re-fac un alt cerc, care să înscrie în interiorul lui noul drum, după ce mă odihnesc puţin pe piatra Eben-Ezer”. E loc de odihnă luminoasă, împlinită, în cercurile concentrice ale vieţii, înainte de a porni pe un nou drum dinspre margine spre centru: „a călătorit din centrul poemei/ pînă la marginea poemului/ aici şi-a odihnit fruntea/ pe piatra Eben-Ezer ”.
Este locul cu dublă ipostaziere, ca Ianus bifrons, îngerul bun şi cel blestemat, spate în spate, cum piatra fusese dublu revendicată, la confruntarea dintre filisteni şi israelieni, „şi poetul înger şi poetul blestemat” care „s-au rugat/ unul cu spatele la celălalt/ lîngă piatra Eben-Ezer ”. Deopotrivă cu viaţa şi moartea, ca pierderea şi recucerirea chivotului, „viaţa cu faţa moartea cu spatele/ lîngă piatra Eben-Ezer”, în final victorios „aşteptau naşterea”.
Localizarea pietrei nu e exactă în Biblie, doar presupusă, astfel că devine simbol şi al perioadei de căutare pe orice drum iniţiatic. Căutarea comorii era „cu gîndul însă la nevăzuta/ negăsita încă piatră Eben-Ezer ”, găsibilă doar pentru cei iniţiaţi.
&
Întregul volum – enunţul poetic în plinătatea sa – este atent organizat arhitectonic, prin etajările secvenţelor, unitare în sine şi în ansamblu. Fiecare secvenţă este riguros construită, inginereşte, cu precizie matematică, prin numerotări cu cifre arabe, şi cu titluri noţiuni cheie.
Poetul este ca un regizor cu gustul spectacolului în vene cu voluptatea unui maestru de ceremonii ce mânuieşte ca un păpuşar recuzita de rigoare: anunţuri, afişe, programul spectacolului, scenă, cortină, spectatori, aplauze...
Jocul presupune o întreagă poveste: cu acţiune, cu personaje – partenerii de joc, cu relaţionarea lor în angrenajul unor determinări spaţio-temporale.
Se construieşte astfel un epic al poemelor, cu personaje antrenate în scenarii de mici scenete, dramatizări ale întâlnirilor dintre personaje, prin dialog, cu replici cheie, parabolice.
Personajele au nume generice, ca denominalizări simbolice, metaforice: Servitorul, Maestrul, Poetul, Scribul, Stăpânul, Pivnicerul, Pro fetul, Sacerdotul, Răscumpărătorul, Cel Absent, Dresorul de la Glimboca, Marele Domn etc., fiecare cu rolul său şi interrelaţionând pe diverse paliere. Uneori un întreg poem este un flash de scenetă. Este dialogul dintre Scrib şi Stăpân, cel dintre Profet şi Sacerdot, ori Servitorul în dialog cu „ Dresorul de la Glimboca ”, devenit prieten (în fond, Poetul este un dresor de cuvinte, când le supune ideii sale poetice).
Personajele acţionează într-un spaţiu anume – o geografie singulară, la fel cu nume generice, Domeniul propriu, cu Subterana sa. Se configurează un imaginar ce cuprinde deopotrivă susul şi josul, un înafară, extra muros, lumea exterioară, de la suprafaţă, „realitatea reală”, în lumină, unde poetul apare celorlalţi „ bolnav de o boemie de nevindecat” şi un înăuntru, intra muros, lumea ireală, loc de „penitenţă quasitotală ”, „subterana docliniană ”, imaginarul cu „vise, viziuni şi halucinaţii ”, lumea interioară a poetului, „în subterană eşti singur cu fantomele doar ale tale”. Este deci în noapte , de aceea, baletul – actul creaţiei, într-un dans şamanic, este „de noapte ”.Iar dansul este destinul său, ca „o boală incurabilă ”, poetul fiind „pacientul lui Dumnezeu ”.
Întreaga poezie este sub semnul acestei glisări continue cu întoarceri şi reîntoarceri, între cele două lumi consubstanţiale, „i-realitatea realităţii” şi „ realitatea irealităţii”.
Poezia se naşte din suferinţă, e un demers dificil, o rană, un trup cu coastele fisurate „la atâtea reîntoarceri din subterană/ în realitatea reală ”, ce nu se mai pot vindeca după atâtea „căderi continue/ în i-realitatea reală ori mai bine zis în realitatea i-realităţii/ după atâtea re-întoarceri la suprafaţă/ cu o altă memorie”. În această epopee, Poetul este navetistul, cu „viaţa în dedublare/ în realitatea reală/ la suprafaţă adică/ şi în realitatea i-realităţii/ adică în pajiştile subteranelor lui”, născând poemul la liziera „dintre sub-pământ şi Cer”.
Această fracturare e proprie, simbolic, poeziei însăşi: întru ceva dincoace de poem, realitatea cotidiană care, prin transfigurarea poetică, generează un dincolo de poem, misterios, inefabil, percepută unic, de fiecare
Cu o poetică între generaţiile '70 şi '80, Octavian Doclin cochetează cu metafora şaptezecistă, cu simboluri emblematice (nominalizate şi prin scrisul cu majusculă), dar şi cu ludicul persiflant, cu limbajul cotidian şi epicul autobiografic din recuzita optzecistă. Astfel, la această intersecţie, între tranzitiv şi reflexiv, ca o într-o alchimizare, e deopotrivă ludic şi grav, în căutarea programată a metaforei profunde din cotidianul derizoriu.
Poemul final, Superluna cîinii mei şi imperiul alb, ca un compendium al registrelor specifice, e o mostră pentru felul cum, chiar şi poemele cu aparente raportări autobiografice sfârşesc în metafore ale scrisului. Iniţial, un pastel cu lună plină admirată la ţară cu familia, în fir şi păr cu „căţelul în creştere Brunuţu ”, în ton optzecist, persiflant, umoristic, demitizant, cu date din banalitatea cotidiană, derizorie, cu „superluna ” la care îi venea să ţipe „borţoaso”, ca treptat, să se convertească într-un text cu final în registru grav, metaforic: în acest imperiu al lunii, cercul de lumină albă din jurul ei e coala albă de hârtie, pe care a început să scrie, revenind la registrul nocturn dominant – Domeniul inspiraţiei.
În poemele purtătoare de mesaj, uneori prea explicit, alteori subtil metaforizat, Octavian Doclin, cumulativ, de la un volum la altul, ca într-un flux continuu, îşi creează o mitologie personală, un dominion recognoscibil doclinian, sub semnul unei sensibilităţi libere, fără cenzuri exterioare, doar sub propriul control, îndelung cizelat şi „înavuţit” în timp. În plus, cu tandreţea, mai greu de obţinut, a fraternizării complice cu cititorul, întru recitire necesară.
* Octavian Doclin, Baletul de noapte, poeme, Timişoara, Editura Gordian, 2015