LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„Nicidecum nu-i uşor să gândeşti simplu”

Într-un recent eseu 1, Virgil Diaconu face o excelentă radiografie a fenomenului poetic contemporan. Concluzia: ne-am afla „sub dictatura poeziei proaste”. L-am citit pe Kocsis Francisko la pachet cu eseul amintit. Ulterior am hotărât, pe propria răspundere, că opul 2 său liric s-ar încadra în zona poeziei autentice, estetice sau de valoare. Cea care, după părerea criticului, respectă principiile poetice universale: unitatea ideatic-vizionară şi stilistică, autenticitatea, tensiunea existenţială, originalitatea, miraculosul şi insolitul.

Cartea abordează problematica existenţială, destinală. Discursul liric afişează atitudini grave, trăiri şi stări de spirit tulburătoare: nelinişte, melancolie, singurătate, tristeţe, „neagra reverie”. Evocate în timpuri elegiace: toamnă, octombrie. Titlurile sunt ilustrative în acest sens: Octombrie 2012, O seară grea, O noapte ca dohotul, Toamnă cu melancolii, Strigăt, Lupta cu îngerul negru, Octombrie 2015, ziua 5. Orizontul amintirii „plămădeşte o altă fiinţă” care îşi doreşte imposibilul: „ce dor mi se face uneori de cel de demult,/ cel mânat de-o superbă nesocotinţă/ de-a pune mâna pe ce apucă/ din risipa divină care nu cere arvună de cuviinţă,/ ce dor mi se face de mine,/ tânărul cu plete, cămaşă neagră, pantaloni trapez/ care de la nimeni nu-şi cerea voie să trăiască,/ îşi lua singur raţii de viaţă” (Dar pedepsitor ).

Poetul-personaj îşi suplineşte deficitul de confort existenţial prin transpunere în visare. Se creează astfel un univers imagistic compensatoriu. Scenarii mai puţin sau mai mult realizabile. De cele mai multe ori graniţa dintre vis şi realitate se estompează ori pur şi simplu dispare. „dar nu ştii care-i real şi care-nchipuire,/ nici unul nu face vreo clintire/ din care să-ţi dai seama fără urmă de eroare/ cine pleacă din lume/ şi cine rămâne în prelunga ei reflectare;/ de parcă de-această imensă răbdare şi împietrire/ ar depinde tot destinul de-acum înainte,/ nici unul nu se mişcă, nu trădează prin nimic/ cine-i captiv într-un corp precar/ şi cine doar în minte” (Laviţa ). O notă de originalitate am remarcat în transferul de trăiri între om şi „năluciri”: „dar e acolo, îşi face de lucru c-un lăstar de pom/ de parcă n-ar fi alcătuire de aer, ci om” (Octombrie 2012 ); „lumea e dată peste cap, sunt nopţile/ în care nălucile văd oameni pe drum” (Nopţile nălucilor ).

O altă ipostază a personajului liric este cea care conversează cu Divinitatea, oscilând între tăgadă/ dovadă şi credinţă. „Vânatul” are o singură „Rugă profană”: „îţi cer doar să te uiţi în altă parte/ când vreau să gust/ toate motivele de pocăinţă” (p.15). Cel mai reuşit text mi se pare Opera perfectă, o meditaţie pe tema cosmologiei. Lumea creată de Dumnezeu a fost tulburată de o explozie ori de „o colosală facere de lumină” care a desfiinţat perfecţiunea: „mă plimb printre fragmentele acelei perfecţiuni şi mă gândesc/ că nici Dumnezeu n-ar putea să ne mai pună laolaltă aşa cum am fost-/ poate nici nu-i el ce încearcă, ci vreun arhanghel nostalgic/ ne tot ia pe rând ca să ne pună la loc în marele tot/ şi-şi dă seama că nu ne potrivim deloc-,/ ori priceperea lui e prea mică pentru un asemenea joc” (p.74).

Volumul cuprinde şi un minunat poem de dragoste care ar putea intra în orice antologie de gen. Pe care, dacă nu mă înşel, am citit-o cândva în revista Vatra. Intitulat Ehei, poemul valorifică, într-un mod original, cunoscutul motiv al Anei din balada meşterului Manole. Există apoi texte care fac, indirect, elogiul literaturii. Trăind în arealul spiritual al cărţilor şi al autorilor, e firesc ca poetul să viseze întâlniri şi conversaţii cu Pessoa, Trakl, Kavafis, Coleridge, Richard, lady Macbeth (à propos, cel învăluit în absint, lumânare şi mosc să fie Rimbaud?).

Din instrumentarul tropic, poetul optează pentru metaforă, oximoron (umbră, întuneric/lumină; real/nălucire; spaimă/împăcare, credinţă), dar mai ales pentru comparaţia neaşteptată, proaspătă: „ca o internare în moarte/ tăcerea de aici,/ tăcerea de departe”; „ca un pictor care amestecă culorile,/ vin zilele, trec nopţile”; „va sângera iar ca o rodie tăiată”; „ceva ciudat se răsuceşte în noi, cu forţă,/ ca un sfredel mânuit pătimaş de gânduri negre”; „singur cu tine însuţi,/ ca un magazin închis pentru inventar”; „ca un copil orfan, rebegit, a ieşit tristeţea la soare” etc. Că poetul e preocupat de formă o dovedeşte şi poemul „Geometrul şi poezia ” (p. 80), o elocventă artă poetică.

Poemele din volum spun lucruri semnificative, vibrante. Pe mine multe m-au înfiorat. Ceea ce s-ar putea să-l bucure pe poet, dacă va afla.

NOTE:

[1] Virgil Diaconu, Revolta poeziei, în revista „Ex Ponto”, nr. 3-4, 2016, pp. 107-111

[2] Kocsis Francisko, Teste de identitate, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2015