LECTURI PARALELE

Constantin Butunoi
poet, Arad

Un alt „prieten al viitorului”*

Autorul volumului Oţet de furnici, Kocsis Francisko, a debutat editorial în volumul colectiv Caietul debutanţilor anului 1979, apărut la Editura „Albatros”, Bucureşti, 1980, un volum propriu publică abia în 1998, cu titlul Umbrela profetului. Au urmat apoi, parcă încercând să recupereze, volumele: Oceanul interior (2000), Codul de bare (2002), Alteritate şi duminică (2004), Ceva trece pe aproape (2009), Melancolii în formă continuată (2012), la care se adăugă şi Compendiu de me lancolie (2013), o antologie realizată de Editura Tipo Moldova, şi cu toate acestea, deşi ar merita, nu a depăşit cu mult notorietatea locală.

Noua sa apariţie editorială este structurată pe patru cicluri: Poeme patriotice, Lucruri mărunte, copilăreşti, Lucruri şi mai mărunte, necopilăreşti (cel mai consistent cantitativ) şi Îmbrăţişări.

Unele poeme pot fi luate drept proze scurte precum cele de la paginile: 22, 77, 78, 126, 80 etc., citez din cel de la p. 22: „noi făceam scârţâitul să se viseze/ muzică, eram virtuozii ceterilor de tulei, le meşteream cu brişca despicând cu băgare de/ seamă între noduri marginile părţii cu văiugă/”, cel mai reprezentativ în speţă fiind Bufniţele din care redăm următorul fragment: „în clădirea cu lucarne ca nişte ochi cu pleoapele ridicate pe jumătate, imaginate de meşterii vechi cu rostul privirii departe, lucrau peste zi câteva ateliere mărunte, iar după masă şi noaptea doar un paznic bătrân şi-un câine cu albeaţă aveau grija clădirii şi a acareturilor pustii” (p.127); poetul este de părerea că există şi alte posibilităţi de textualizare a realităţii ocolind modalităţi de genul mizerabilismului, exhibiţionismului,forţarea sintaxei şi a limbajului cizelându-şi poemele în formule elegante: „să nu transformi marea de griji într-o băltoacă,/ să nu zici despre-o zgârietură că-i rană/ să nu deplângi izbelişti pentru că n-au uşi care se deschid în rai” (p.106).

Oţet de furnici, poem care dă şi titlul volumului, evocă întâmplări din copilărie cu un aer nostalgic: „am deprins tehnica preparării oţetului de furnici de la cei mai mari, era printre lecţiile de iniţiere la primele ieşiri la pădure cu ei, după ce îţi câştigai de la părinţi dreptul de a avea celebru briceag cu plăsele în formă de peşte drept răsplată pentru dovezi de cuminţenie” (p. 19); iar în „Demult, tare de mult” invocă divinitatea pentru a putea să-şi facă cunoscută copilăria nepoţilor: „lampa copilăriei atârnă în bucătărie (…) dă, Doamne, să nu se spargă, las-o neciobită, s-aprind într-o seară, într-o simulantă pană de curent, magica feştilă îmbibată în petrol, ca să-şi sature nepoţii sufletul cu lumina poveştilor” (p. 25).

Multe poeme abordează motive ce ţin de cotidian într-o existenţă precară, cu soluţii ce pot stârni nelinişte: Marşul oştilor de nisip (p. 55), Lumea (45), Vecinătatea (47), Meseria poetului (p. 49), Starea care-mi convine (55) etc., citez din ultimul: „melancolia e starea care îmi convine, e limbajul în care comunic, limba maternă a stării mele de spirit – tristeţea mea e fără fisuri, ca un atom; nu are cauze, ci sens şi energie;” Atât de convingător încât nu putem să nu-l credem.

Poetul este un mare iubitor de natură şi în poeme inspirate, care seamănă cu pastelul, îşi mărturiseşte aceste sentimente cu multă delicateţe şi ingeniozitate: „sus pe coamă, copacii răzleţi par surprinşi fugind dintr-o parte în alta ca bărbaţii de la o codană la altă codană, ştergeţi-mi din minte această închipuire şi voi fi mai sărac cu o viaţă” (p. 12) sau: „nu de cetate mă simt apărat, ci de faptul că voi fi îngropat în acest pământ, îl voi ţine cucerit în singurul fel în care niciodată nu-mi va fi luat” (p. 15)

Printre cele mai frumoase poeme, cu siguranţă, ale volumului sunt: Draga mea (7) şi Dragă patrie (p. 8), în care se exprimă sentimentul patriotic (mai puţin în vogă astăzi) printr-o modalitate ciudată; necazurile şi suferinţele de tot felul sunt aduse la cunoştinţă ţării care trebuie să aibă grijă de tine pentru că o iubeşti şi nu-i vrei răul: „dragă patrie, îţi aduc la cunoştinţă în scris că-mi merge prost (…) de aceea îţi vorbesc frumos atât de frumos, ca să afli că m-am înfuriat şi pot fi declanşat în orice clipă; (…) şi crede-mă, tot ce-am spus e rugăminte, nu ameninţare”. (p. 9)

Bruioane poetice ce ţin de arta poetică la care aderă autorul întâlnim în amplul poem „ Coala de hârtie” din care cităm: „eu iubesc textul care te face să vezi;/ şi-i iubesc pe grecii care le-au văzut clare,/ le-au descris ca pe oricare dintre fiinţele reale” (p. 72).

Prin epistole, monologuri şi dedicaţii, în ciclul Îmbrăţişări, sunt evocate personalităţi din lume artelor cu care poetul s-a întâlnit direct sau în plan mental, fapt ce ne permite să tragem cu ochiul la propria lui personalitate.

Se ştie că Charles Baudelaire a fost primul în epocă care a publicat poeme în vers alb, apărute postum într-un volum intitulat Mici poeme în proză; Kocsis Francisko se arată un demn continuator a lui numindu-şi mentorul – „prieten al viitorului”.

* Kocsis Francisko, Oţet de furnici, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2016