LECTURI PARALELE

Gheorghe Secheşan
critic literar, Timişoara

Poeme post-moderne la semafoare*

Cartea lui Vasile Rodian, Sigilii, peceți, apărută la Editura Anthropos, din Timișoara este un exemplu peremptoriu despre ceea ce a însemnat și ceea ce reprezintă, mai ales, poezia optzecistă timișoreană în contextul post-modernismului românesc. Căci, spre deosebire de mulți alții, consider că, deși unitar structural, optzecismul a cunoscut diferențe de nuanțe de la un areal (geografic și, implicit poetic) la altul. Neavând șansa „centrismului”, a editurilor bucureștene și, mai ales, a unui mentor, (precum bucureștenii, în persoana nimănui altcuiva decât a unuia dintre cei mai importanți critici români din toate timpurile, și ne referim aici la Domnul Nicolae Manolescu), cei „din provincie” s-au descurcat cum au putut, editorialicește vorbind, aproape toți „răbufnind”, din punctul de vedere al tipăririi, abia după anul 1989. Unii au făcut-o chiar și așa cu o anume zgârcenie, iar Vasile Rodian, pe care Daniel Vighi îl încadra în categoria „poeților – ouvrieri” face parte din această „specie”.

Există, însă, așa cum spuneam, o specificitate. În primul rând, o oarecare reținere (în sensul bun al cuvântului) în folosirea „mijloacelor de expresie poetică optzecistă”. Vasile Rodian nici nu „hăhăie” (poetic vorbind, firește), și nici nu ricanează, decât arareori și chiar și atunci, parcă în șoaptă.

Nu își exhibă cunoștințele teoretice, critice, filosofice, religioase care, în pofida etichetării sale, nu sunt deloc puține. Le pune, însă, pe toate acestea, la treabă, la ceea ce am numi „construcția textului”, în buna tradiție a intertextualității optzeciste.

Fragilitatea profundă a ființei umane, a propriei existențe și a eu-lui sunt, astfel, enunțate printr-o superbă imagine tipic post-modernă (având, adică, și o oarecare doză – nu foarte mare – de comic), a unui simbol al perisabilității acestei lumi, ceramistul, ținând în mâini destinul efemer al lumii (zarul), dar și măreția acesteia (alea jacta est ) (Lecție galică, p. 7).

Am putea spune, fără a exagera prea mult, că acest volum este un fel de „colecție” de versuri post-moderne, superbe dar și (deloc paradoxal) dure în egală măsură, ilustrând ideea că viața, în orice colțișor al universului ne-ar fi aflat, nu este deloc gingașă cu noi, oamenii: „E miezul nopții, împărțit în viscolul din orașul tău” (Sigilii, peceți, p.12)

Tipic optzecismului, Vasile Rodian ne aduce în față imagini, instantanee, frânturi de existență: „Mereu focul/ goliciunea dansatoarei/ agitată de ochii stăpânului:/ în oglinda fulgerului/ fântâna de la marginea sitului” (Circuit, p. 19). Aparent ele sunt niște simple „acuarele poetice”, surprinzând în fond o tensiune permanentă a umanității de azi, o pândă a „omului lup”, o mișcare browniană feroce și canină.

O existență obișnuită, comună (ori, cel puțin, „jucată” ca atare) care rezonează la tensiunile și frământările cetății, așa cum o face și cu frământările urbei din decembrie 1989, intitulate, în final, Revoluție: „filele unui altfel de manual, Sandu Farcaș în zilele/ Timișoarei îmi sugera când vin trupele să/ mă acopere cu trupul lui ca să nu fiu manipulat/ de oarece gloanțe și să-mi văd fata măritată/ el e șomer, eu… ” (Poem cu semafoare, p. 37)

Ceea ce impresionează în poezia lui Vasile Rodian este faptul că, pe un spațiu textual minimal, uneori (poezia nu este discursivă, nu se fac ample discursuri „lirice”, autorul nu își exersează aici, în acest volum, sintaxa pe suprafețe largi), „se construiesc” reflecții adânci, importante, despre om, viața, suferința și frământările sale.

Am putea spune chiar că, pe alocuri, aceste gânduri poetice îmbracă aspecte filosofice, cum este imaginea, altfel inedită și realmente poetică, ce ipostaziază omul de odinioară, de pildă (adică ființa umană de acum câteva sute de mii de ani) față în față cu cel de odinioară: „Omul fosil/ unul în fața altuia/ cantități în uitatul/ la sfera de cristal ” (Sigilii, peceți, p. 8 )

Am putea spune, forțând puțin, că ideea despre om și relația sa cu Universul este oarecum panteistă, căci pentru autodidactul Vasile Rodian (și o spunem aceasta în sens pozitiv, și nicidecum peiorativ) omul este cel care ține legate energiile de pe Pământ: „Înăuntrul zilei/ ce nu poate fi înțeles/ mai trebuie să și dezlegi/ calea cu izbândă/ energiile asmuțite spre cer” (Circuit închis, p. 19 ). Nu este însă mai puțin adevărat că tot de aici, din adâncurile profunde ale ființei umane pândește pericolul, al chemării: spre pierzanie, spre o formă superioară a conștiinței, cine poate ști? „Răsări-va înăuntrul zilei/ nedeslușirile unei chemări” (Sigilii, peceți, p. 22). Și tot de aici, din acest abis insondabil, urcă, intempestiv și de nestăpânit, sentimentul acut al libertății : „Libertatea – un proiect înaintea asaltului” (Sigilii, peceți, p. 13)

De altfel, nu sunt puține încercările (și reușitele) de a da definiții poetice omului, strădaniile de a cuprinde, fie și într-o formulă poetică, misterul ființei umane: „intră mult întuneric și în apă și în om/ îmi sugera el rezemat de podul copilăriei” (Fratelui, p. 29)

Adeseori, aceste formulări sunt reușite în adevăratul sens al cuvântului, veritabile filigrane filosofico-poeotice: „Și de vrei și de nu vrei/ ești prins la cârligul substanței ” (Alternative, p. 31)

Alteori, definițiile „dobândesc” accente clasice, definind viața drept o luptă, cu acel cinism ricanat propriu generației, însă: „sălile de clasă au geamuri antiglonț ” (Ieșirea din front, p. 33). Cu alte cuvinte, un adevărat tratat de educație post-modernă ori, mai exact, un proces-verbal de constatare a locului în care a ajuns omenirea, azi (și) din punctul de vedere al educației. În fiecare clipă, existența îi pare autorului o opțiune, între „îndestulare” și „faimă” și a trăi în adevăr : „ La câte se întâmplă prin gimnastica legii/ e atâta năvală la faimă/ ferit de îndestulare omul zilei/ cine are puterea trece și în onorul gărzii ” (Semnalizare, p. 62).

Am păcătui, ca să spunem așa, dacă am crede că omul din poezia lui Vasile Rodian este, cumva, o ființă „diafană” plină de farmec și suavități. Nu, nicidecum. Adeseori, imaginile pe care textul le sugerează desfid cele mai cumplite imagini ale unui Goya, ori Bruegel cel Bătrân: „Empirica întâi caută/ mușchi, bale, autori secunzi/ binecuvântata maică privind:/ femeie, iată-l pe fiul tău…/ craii au venit cu daruri!” (Jaloane, p. 62)

Dintr-o dată, omul devine atât de mic în fața imensității Divinului, încât orice gând „de mărire” devine superfluu, rizibil, chiar: „Un Ana, un Caiafa n-au pierit în aglomerație/ ci în străfundurile lumii:/ învierea lui ne-a dat peste cap/ legi, datini, de acum vor veni încercările/ tu intrat în rândul celor de la spital/ mănânci semințe, o sumbră animație/ împins ca o navă către ultima licărire/ tatăl nostru cel căutat, se termină combustibilul!” (Simetrii, p. 68)

Și de aici, extrem de ușor se ajunge la ideea vieții ca deșertăciune a deșertăciunilor, la „cântarea” deriziunii existenței umane în ansamblul ei: „depărtându-te înțelegi că nu ai nimic acolo ” (***, p. 46) sau... „ și totuși cântă fanfara/ bătrânii, copiii prin parcuri/ dau drumul baloanelor ce se tot ridică” (Peisaj, p. 17)

„Concluzia” poetică amară este aceea că singurul câștig (pradă) a vieții este Infernul: „plonjând în lumea de jos/ căutată pradă ”, p. 49) . Mai mult decât atât, insignifianța ființei de azi, lipsa de sens a omului de acum transpar cu o dureroasă luciditate: „Nedespărțită la intrarea în cheie, asta să fie perechea/ ai ales să tragi valul lui nimeni/ căutări de virtuoși, nu reușiră să umple luntrea ” (Sfârșit de sezon, p. 51)

Dacă ar fi să rezumăm acest volum (exemplar pentru poezia optzecistă și post-modernă, în general) l-am putea cataloga, nu fără tristețe, drept un fel de istorie catastrofică a propriei ființe și a omului în general, firește: „Ce nu se repetă un dat să te însoțească/ scrii cu trei degete ei n-au auzit de tine/ avem vești că din spațiu trăinicia dinastiilor/ cei din stepă/ din șaua clipirii lor sute de ani/ ce-o fi dincolo de zid/ suntem așa cum suntem proprietari de ferestre/ să-ți cunoști strămoșii dacii romanii/ dar prada ” (Dincolo de zid, p. 60)

* Vasile Rodian, Sigilii, peceți, Editura Anthropos, Timişoara