CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

O seducţie veche: proza scurtă *

Cine n-a observat dispariţia cvasitotală a prozei scurte din peisajul epic românesc actual? Proza scurtă era cîndva cultivată asiduu, şi nu numai de către tinerii prozatori, ci şi de către maeştri ai genului. Era răsplătită deopotrivă de cititori şi de critica literară. Genul pare, azi, ocolit cu premeditare, fiind suspectat de minorat literar. Orice prozator ce se vrea îndată recunoscut îşi măsoară puterile acum direct în roman. Iar acesta, romanul, este cu atît mai important cu cît este mai gros: 500-600 de pagini, cel puţin. Dar ce să vezi: cititorul zilei nu prea mai are timp şi disponibilitate psihică să angajeze asemenea lecturi istovitoare – iată un lucru total nou. Nici critica literară, disipată, rătăcită prin slujbe academice, universitare, nu se înghesuie a le citi. Trăim un timp în care totul pare frugal: aşa se mănîncă, aşa se iubeşte, aşa se munceşte. Aşa se şi citeşte. Or, într-o asemenea situaţie – dacă ea e într-adevăr reală – ce ar fi mai adecvat, mai la îndemînă literar, în speţă în proză, decît genul scurt, dinamic, tensionat, cu miez epic incandescent şi provocator? Plăcerea lecturii este imediat onorată. Iar locul ei de petrecere e accesibil oriunde, nu doar în mediul aseptic, ocrotitor şi confortabil al bibliotecii private sau publice.

Un astfel de raţionament, şi o astfel de premisă par a-l fi condus şi pe Böszörményi Zoltán, poet, prozator şi editor arădean cosmopolit (trăieşte sezonier la Arad, în insulele exotice Barbados, la Monaco şi prin alte locuri de pe planeta Pămînt de unde culege personaje ciudate, aşijderea şi conflictele şi dramele din medii umane şi sociale străine nouă).

Biografia însăşi a autorului e una excepţional de bogată, în toate sensurile posibile. A debutat editorial la Bucureşti (în 1979, cu poezie, la editura Litera, în regie proprie, singura din România socialistă care practica, uluitor!, criterii de finanţare a unei cărţi, cum s-ar zice, capitaliste). În anii optzeci fuge din ţară, după ce a fost anchetat de securitate, ajunge în Austria, într-un lagăr de triere a refugiaţilor din Est – experienţă dramatică, una care oferă materia primă pentru romanul său Regal, apărut la editura Brumar, în 2013. Se întoarce în Arad în 1991, unde cumpără ziarul cotidian local de limbă maghiară „Jelen” pe care îl transformă într-unul regional, „Nyugati Jelen”. În 2001 lansează revista literară lunară maghiară „Irodolmi Jelen”, iar în 2013 editura omonimă. Cărţile sale scrise în maghiară sînt simul tan publicate şi în română (în traducerea lui Ildikó Gábos-Foarţă), apoi şi în engleză, franceză, germană, rusă. Este membru al USR, căreia îi este, nu o dată, şi sponsor.

Fum este o superbă carte de proze scurte, scurtisime nu o dată – două-trei pagini lungime fiecare – scrise alert, dezinvolt, cu personaje şi conflicte puse la vedere din capul locului. Propoziţiile simple, dialogul dintre personaje privilegiat, epicul pur, cu personaje creionate în portrete sugestive, din doar cîteva linii, pun cititorul în situaţia unei lecturi pe nerăsuflate. Atmosfera din ele, fără a plusa, e una din altă dimensiune spaţială decît cea a noastră, exotică, totuşi familiară prin natura autentic umană a personajelor cu care ne simţim imediat solidari. Oricare dintre cele 22 de povestiri ar merita citată în susţinerea acestor aprecieri. O reproducem pe cea intitulată Noapte înstelată :

De săptămâni întregi, Frida se pregătea pentru balul de sâmbătă seara. Şi-a cusut la comandă o rochie nouă, cu mâneci scurte, albastră, presărată cu floricele. înainte de a o lua, s-a dus de două ori să-i facă proba. Voia să fie cea mai frumoasă dintre fete. Hotărâse să pună mâna pe Lazarus.

Bărbatul locuia la două ferme distanţă de ei. De patru ani era însurat. Slăbănoaga şi neîndemânatica lui nevastă îi născuse doi copii. După părerea Fridei, Lazarus a făcut o alegere proastă. Putea să-şi fi găsit o femeie mai frumoasă şi mai descurcăreaţă, dacă nu s-ar fi grăbit. „Cu mine ar fi făcut o afacere mult mai bună, decât cu bleaga aia. Nici măcar ţâţe nu are!” – îşi spuse într-o dimineaţă, în timp ce se spăla, privindu-şi în oglindă sânii rotunzi şi fermi. „Şi picioarele, ca două beţe” – bombăni în continuare.

Lazarus era un bărbat falnic, brunet, cu ochi albaştri. Şi harnic. Toată lumea îi admira plantaţia de aipi. Provenea dintr-o familie săracă. Părinţii i-au murit. Avea doar vreo doi-trei prieteni în sat, dar îi vedea numai în zilele de sărbătoare. Cu toate că mereu îl chemau la birt, la distracţie. „Nu sunt genul ăla de petrecăreţ, eu sunt făcut din alt aluat” – le repeta mereu când aceştia forţau nota. La fermă era de lucru berechet, pentru el asta conta înainte de toate. Trebuia să-şi menajeze nevasta lipsită de putere.

Avea faimă de om mândru, iar dacă uneori i se reproşa asta, nu nega. Odată cineva îl jignise, răspândind calomnii despre el. Zvonul ajunsese şi la urechile sale. Astfel că într-o seară îşi scoase pistolul din sertar şi porni să-l găsească pe calomniator. Ăla plânse şi se văicări, aruncându-i-se la picioare, numai să fie cruţat. L-a pus să jure că niciodată nu va mai face asemenea lucruri. Toată lumea află despre incident. De atunci, Lazarus se bucura de un respect şi mai mare.

Balul pentru care Frida se pregătea cu atâtea emoţii era unul de binefacere. Cu banii astfel adunaţi urma să se cumpere un teren pentru a construi o şcoală nouă. Nu numai Frida, ci şi întreg satul, cu mic, cu mare, era în mare fierbere. Se puseră pe făcut pachete, pâini şi bucate alese.

În ziua cea mare, satul se îmbrăcă în straie de sărbătoare. Vreo două sute de oameni s-au adunat. În mulţime, şi Lazarus. Aduse cu el zece raţe fripte. Nu voia să rămână mai prejos de ceilalţi. Îşi puse cămaşă albă şi pantaloni închişi la culoare, parfumându-şi părul cu ulei frumos mirositor. Când începu dansul, se retrase timid într-un colţ. În ultimii ani se dezobişnuise de distracţii, chiar şi azi femeia lui rămăsese acasă.

Câţiva s-au retras într-un colţ al cortului, bând în tihnă cachaga. Femeile neinvitate la dans se învârteau printre tejghele, făcându-şi de lucru.

Lazarus stătea şi el cu un pahar în mână, uitându-se la dansatori şi făcându-le semne zâmbind. Îi făcea plăcere. Deodată, o fată blondă se postă înaintea lui.

– Vrei să dansezi cu mine? – îl fixă cu privirea Frida.

Lazarus o măsură din cap până-n picioare. În ochii ei citi o dorinţă fierbinte, sălbatică. Primul lui impuls fusese s-o refuze. S-o pedepsească pentru îndrăzneală. Cum îşi permite să cheme la dans un bărbat însurat!

Fata rămase pe loc, susţinându-i privirea. Era proaspătă şi ademenitoare, zâmbindu-i cu buze pline şi uşor umede.

Lazarus ezita.

Îşi plimbă privirile pe trupul ei, tatonându-l şi degustându-l în acelaşi timp.

– Şi de ce vrei tu să mă iei la dans? – o întrebă în şoaptă, uşor surprins de tonul cald şi catifelat al propriei voci.

– Pentru că-mi place de tine! – îi replică scurt Frida, luându-l de mână şi trăgându-l după ea.

Au dansat toată seara. Din când în când dispăreau din cort, ascunzându-se în tufele din apropiere. Se devorau reciproc, ca două pisici sălbatice. În noaptea aceea, Frida îşi pierdu fecioria.

A doua zi dimineaţa, Lazarus se trezi buimac. Încercă să pună cap la cap evenimentele nopţii trecute. Se simţi foarte îndurerat.

Şi vinovat.

Lunile treceau una după alta. Serile, Lazarus lipsea tot mai mult de acasă. Ca un hoţ se strecura pe lângă tufişuri, ca un animal de pradă viclean străbătea poteca la capătul căreia îl aştepta Frida.

Ori de câte ori se întâlneau, erau mistuiţi de acelaşi foc lăuntric. Şi amândoi i se lăsau pradă.

– Hai să fugim împreună! – îi spuse Frida într-o noapte, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui Lazarus. Se întinse pe spate, sprijinindu-şi capul pe mâinile împreunate şi uitându-se la stele.

– Unde să fugim? – întrebă contrariat bărbatul.

– Să plecăm în lume! Dăruieşte-mi fericirea! – strigă fata.

Cuvintele Fridei, tot atâtea cuţite în trupul bărbatului.

– Şi familia mea, cu ea cum rămâne? – o întrebă aproape implorând.

– Se descurcă ei. O să-i ajuţi. Suntem destul de puternici amândoi ca să muncim şi pentru ei! – zise Frida cu atâta hotărâre în glas, încât inima lui Lazarus începu să bată mai repede.

Au hotărât să plece la sfârşitul lui noiembrie. Frida are un frate. Locuieşte sus pe deal, la vreo oră de mers. Acolo se vor opri şi-i vor cere sfatul.

Până Lazarus închise găinile în coteţ şi caprele în ţarc, s-a şi lăsat întunericul. Le rândui cu grijă pe toate, ca un bun gospodar ce era. Apoi intră în casă. Mângâie cu privirea cei doi copii şi nevasta. În bucătărie, dintr-un sertar secret, îşi scoase pistolul. Şi-l vârî în buzunar. „Avem un drum lung înainte, poate vom avea nevoie de el” – se gândi.

Frida îl întâmpină cu un sărut prelung. În timp ce o strânse în braţe, îi simţi fierbinţeala sânilor. Porniră la deal ţinându-se de mână.

– Nu intru cu tine! Vorbeşte tu cu frate-tu, eu te aştept afară – îi spuse Lazarus, ajungând în faţa colibei.

În zadar rugăminţile fetei, bărbatul rămase ferm pe poziţie. Când bărbatul în jur de treizeci de ani îşi zări sora, rămase surprins, holbându-se la ea.

– Ce vânt te aduce pe-aici, Frida? – o întrebă, frecându-se la ochi, de parcă nu i-ar veni să creadă ce vede.

– Pur şi simplu am avut drum pe-aici – bâigui fata.

– Auzi colo, cică ai avut drum pe aici – bombăni fratele. De trei ani n-am mai auzit de tine!

– Nici eu de tine – îi ţinu piept Frida.

– Ţi-e foame, să-ţi pregătesc cina?

– Pe naiba, trebuie să mergem mai departe!

– Cum adică să mergem? Nu eşti singură?

– Nu! Sunt cu Lazarus, iubitul meu!

– De când ai tu un iubit?

– Am, şi cu asta, basta. Nu mai întreba atât! Fugim. Lazarus tocmai şi-a părăsit soţia şi cei doi copii.

– Ai înnebunit? Tu îţi dai seama ce faci? – se înfurie tânărul, făcându-se roşu ca racul.

– Îl iubesc! Nu putem trăi unul fără celălalt!

– Nu pleci nicăieri! Ai priceput?! Nu te las! Trimite-l înapoi pe amantul tău! Să se care imediat! Înapoi la nevastă şi la copii! – urlă fratele.

Frida simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Se prăbuşi pe pat, cu trupul scuturat de plâns. Afară Lazarus auzi tot. Încremeni.

– Du-te! Să nu te mai văd în viaţa mea! Hai! Du-te imediat! – se auzi după un timp dinăuntru.

Apoi multă vreme nimic.

Un foc de armă sfâşie noaptea înstelată.

Fum are un „Cuvînt înainte” de Hudy Árpád, un alt literat arădean înstrăinat prin lumea largă, care plasează corect şi inteligent micropovestirile lui Böszörményi Zoltán în peisajul epic de la noi sau de aiurea, cu particularităţile lor viabile şi autentice: „Autorul cărţii, vocaţia căruia dintîi e poezia, nu şi-o trădează – şi o spun cu toată bucuria – nici în proză, reuşind mult mai bine decît pînă acum să contopească într-un întreg indestructibil, căci organic, plăcerea lecturii cu valoarea. Şi niciodată literatura n-a mai avut atâta nevoie de aşa ceva ca în aceste zile cînd se adânceşte tot mai mult infranşisabila prăpastie dintre literatura aşa-zis înaltă, ticsită de experimente autoreferenţiale, serbede şi solipsiste, şi lectura care cucereşte de la sine”.

Aferim!

* Böszörményi Zoltán, Fum, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Brumar, 2017, 114 p