CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

„Cu adevărat frumuseţea nu există decît în infern”*

Un titlu, cel puţin la prima vedere, enigmatic; ceea ce complică şi mai tare lucrurile e subtitlul, 33 de quasi sonete + un epitaf. Ca să explicăm puţin: 1962 este anul naşterii poetului. Plagiatul se ştie ce este. Şi, în viaţa publică autohtonă, dominată de plagiate & plagiatori, ignorat cu superbie. A te naşte nu-i în nici un caz un lucru original. Un lucru pe care autorul ni-l spune apăsat, fără nici o complezenţă, nici măcar în ceea ce-l priveşte. De aceea, aproape că aş paria că amprenta de pe hîrtia mototolită ce ilustrează coperta e originală, în toate sensurile. A lui, adică. Cînd vine vorba de subtitlu, e limpede – din sonet e păstrată, oarecum, structura strofică (mai frecvent cea elisabetană, şi ea, uneori schimbată ca ordine), fără rimă, care, dacă apare, pare mai curînd un rezultat al întîmplării, şi cu un ritm mai degrabă al vorbirii curente.

Printre lucrurile pe care le-am spus deja despre Nicolae Coande, şi care nu cred că s-au modificat, aş aminti urgenţa etică şi, strîns legată de aceasta, încărcătura existenţială; mai departe, şi chiar din această pricină, imposibilitatea de a opta decisiv între ‘literatură' şi ‘viaţă'. Nu mai vorbim de faptul că luciditatea e o altă trăsătură specifică a sa, ceea ce în nici un caz nu face lucrurile mai uşoare.

De la bun început, ne aflăm în dialog, polemic, fireşte, cu Baudelaire; lipseşte empatia, cititorul e doar ipocrit, fără să mai fie vreun semen, vreun frate: „Sînt un plagiator al vieţii dar şi tu eşti un copist, cititorule […] cazanul unde se fabrică vise pentru cretini delicaţi […] O mînă uriaşă făcută din muşte şi paietele verii îţi scrie poveştile/ Pentru bătrîna ta minte sufletul tău uzat se simte din nou tînăr/ Blînd proaspăt împletit într-o funie subţire cu al celei pe care-o/ Iubeşti cum n-ai iubit niciodată. Nu minţi, îţi face atîta plăcere// Să furi tăcut ardoarea din îmbrăţişarea unei cópii în vreme ce viaţa/ Repetă gesturile ieftine ale viului. De viu ne arde nouă acum cînd/ Altceva ne face nemuritori insuportabili în ochii celor care pipăie/ Cu gesturi de curvă stofa proastă a lumii? Evenimentul azi este o// Încordată teroare, un soi de catifea unde se cacă musca, grandoarea/ Unui centaur obosit care se întinde să doarmă în groapa tatălui său”. Nici nu cred că mai e loc de vreun comentariu: autorul a spus răspicat ceea ce a vrut să spună şi nu cred că aşteaptă vreo replică. Şi există şi o explicaţie – precauţia în faţa unei posibile iluzionării, urmate, cum se ştie, de o rapidă deziluzionare: „Îmi place să cred iar uneori îmi închipui că simt compasiune/ Pentru oamenii căzuţi”.

Senzaţia e de selecţie negativă: Turner răsturnat, bătrînii corupţi, „Verlaine şi Rimbaud melancolici în colţul lor de masă înconjuraţi de atîţia/ Anonimi care se iau în serios: oare paharul de vin din mîna poetului e gol?”, „infrapagina unde sîntem semne de punctuaţie ale delirului”, contemporani lipsiţi de orice merite, etice în primul rînd, ceea ce anihilează de fapt orice altceva: „O tabără de laşi unde punem bazele viitoarei neîndurări în/ Stanţe ieftine, beţi criţă, definitiv uitaţi în CarteaAbandon, / Dintr-o fotografie unde trag soarele cu sfoara – ca pe un balon”.

O structură poetică, măcar în aparenţă, înrudită cu cea a lui Caraion (să zicem, cel din volumul Cîrtiţa şi aproapele ); mizantropie cît cuprinde, deziluzionare, nu însă cinism: „omuleţi cu deşte// De fier care-şi scriu viaţa în cuvinte false atît de sterpe că nu se poate să nu bănuim că sîntem pe zi ce trece tropii/ De pe fruntea unei sperietori înconjurată de spirite şi ciori”. Şi o încredere limitată în poezie.

Se poate glosa la nesfîrşit pe tema fierii cu care sînt scrise poemele cărţii. De asemenea, asupra dreptăţii poetului, care poate că nu e şi a celui de lîngă el. asupra speranţei, care seamănă, în cel mai bun caz, cu un cîine vagabond, costeliv, cu coada între picioare şi cu privirea în pămînt, gata să fugă, să se ascundă cînd te vede, neaşteptîndu-se, fireşte, la nimic bun. Asupra empatiei, care, aici, e mai degrabă un dat anterior: rezonezi cu poetul pentru că eşti asemeni lui, nu pentru că ţi-a atins vreo coardă sensibilă, întrebîndu-te tot timpul dacă e vreun frate sau doar un străin cu care, întîmplător, semeni.

Nu e o carte consolatoare, ci una care îşi propune să trezească cititorul. Chiar dacă strigătul disperat al autorului – şi el o ştie prea bine – e unul în pustiu: „Un purgatoriu de litere bătrîne// Iluzia că putem continua şi după ultima pagină”.

*Nicolae Coande, Plagiator. 1962, Târgu Jiu, Măiastra, 2017.