ESEU

Lajos Nótáros
eseist, Arad

Noua civilizaţie a imposturii (I)

– eseu tardiv –

Voi vorbi în cele ce urmează despre identitate şi avatarurile sale.

Bram Stoker, scriitorul irlandez care îşi datorează faima unei singure cărţi, a scris totuşi mai multe.

Nici una comparabilă cu Dracula, câteva nici măcar cu pretenţii literare, acestea încadrându-se în domeniul acela popular al divertismentului de dinaintea erei electronice şi digitale, atunci când lectura uşoară de pe foaia de cort a pieţelor reprezenta ceea ce astăzi oferă media prin radio şi televiziune, nemaivorbind de Internetul cu posibilităţile sale ce par nelimitate de a ajunge oriunde şi oricând.

Cu doi ani înaintea morţii sale, în 1910, Stoker publica un volum uitat acum, întitulat Famous impostors.

Faimoşii impostori sunt selectaţi de Stoker după criterii cam neprecizate, numai astfel ne putem explica faptul că pe lângă Cagliostro, Mesmer şi puzderia de pseudo-regi care revendicau tronuri pe tot parcursul evului-mediu, apare şi povestea Evreului Rătăcitor sau povestea vieţii şi activităţii lui Paracelsus.

Figura impostorului devine centrală tocmai în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marile escrocherii şi înşelăciuni marcând în felul lor de atunci o realitate cotidiană obişnuită în tumultul vieţii bazate pe afaceri, acumulare iar din secolul următor pe ideologia succesului propagată din ce în ce mai zgomotos de peste ocean.

Impostor este cel care îşi asumă o altă identitate.

Afirmaţia aceasta pune însă multiple probleme. Cele mai multe legate de conceptul de identitate, de semnificaţia precisă, dar mai ales de evoluţia identităţii pe parcursul timpului.

Etimologic lucrurile sunt cât se poate de clare, ambele noţiuni vin din fondul latin al limbilor europene, „imponere” însemnând acolo exact ceea ce înseamnă şi în româneşte, inclusiv în varianta de impozit, impostorul fiind cel care se impune ca fiind altcineva decât este. Termenul modern vine din franceza sfârşitului de ev mediu, indicând frecvenţa de atunci a fenomenului în cel mai important şi puternic regat al continentului.

Identitatea, ca noţiune, are o poveste şi mai simplă: s-a născut prin întărirea repetitivă a termenului acelaşi, aceiaşi, „idem”, indicând astfel imposibilitatea să ajungem la două realităţi diferite prin repetarea aceleiaşi realităţi, repetiţia fiind doar un act mental şi lingvistic şi care nu se aplică în realitatea din afara subiectivului.

Altfel spus, nu există două realităţi naturale la fel, repetiţia, ca cel mai simplu mod de calcul, fiind prin excelenţă doar o posibilitate mentală proprie intelectului uman.

Întrebarea fundamentală care se pune în legătură cu noţiunea de identitate este una tulburătoare: este un dat divin sau rezultatul unei evoluţii social-istorice?

Optând pentru cea de a doua variantă, dar păstrând în rezervă prima, avem date să presupunem că în colectivităţile mici de natură tribală de la începuturile istoriei identitatea persoanei nu se clădea pe diferenţierea de ceilalţi, dimpotrivă, pe tendinţa de a se integra cât mai bine, altfel spus, la începuturi identitatea se constituia colectiv şi nu individual.

Impostura în aceste colectivităţi nu avea de aceea sens, deviaţia de la normele grupului fiind considerată boală sau intervenţie spirituală transmundană şi tratată ca atare.

Individuaţia subiectivă apare pregnant odată cu trecerea la societăţile istorice cunoscute, în care stratificarea socială produce ierarhii şi diferenţe din ce în ce mai clare dintre indivizi.

În paralel creşte mobilitatea, diferitele limbi şi culturi intră în contact şi conflict, individului i se deschide o perspectivă nemaiîntâlnită în a alege şi a se raporta la forme diferite de interacţiune şi convieţuire.

Desigur, este vorba de o lungă evoluţie, dar deloc întâmplător, cred eu, momentul se coagulează în zona civilizaţiei mediteraneene în jurul anului 500 î. e. n, atunci când apar primele texte scrise pe materiale uşoare, papirus, pergament şi se mai întâmplă ceva esenţial: credinţele zonei, influenţate de cultura ebraică foarte mobilă şi difuză, încep să evolueze încet spre un monoteism mai mult sau mai puţin rigid.

În această lume apare pentru prima dată în mod dramatic diferenţa dintre esenţă şi aparenţă – grecii, în fond, de aici pornesc atunci când inventează discursul filozofic european – iar noţiunea de „pseudo” începe să desemneze tot ceea ce nu este ceea ce pare sau ceea ce vrea să pară, asta dacă vorbim de indivizi.

Noua realitate este ilustrată de proliferarea antică a pseudoidentităţilor.

De la Pseudo-Aristotel, prin Pseudo-Apollodor şi până la cei trei Pseudo-Nero, aproape nu găsim personalităţi antice, mai ales culturale, care să nu îşi fi produs proprii impostori.

Observăm cu această ocazie că însuşirea de false identităţi este caracteristică încă din această perioadă de început domeniului literar-cultural şi cel al puterii sau al politicului, am spune astăzi. Nu întâmplător „pseudonim” a rămas să desemneze autorul care se ascunde după un nume inventat sau preluat, asumându-şi o anumită impostură chiar dacă practica literară a decriminalizat pe parcursul evoluţiei sale această procedură.

Europa creştină a preluat doar în parte moştenirea antică, infuzia de triburi estice producând oarecum o revenire la obiceiurile tribale în care identitatea individuală trece în spatele celei colective, în plus creştinismul agresiv al primelor secole ale evului mediu pedepsea crunt orice formă de atribuire sau practică nelegitimă.

Cu toate acestea pseudoidentităţile nu dispar nici în această perioadă tulbure şi întunecată, ajunge doar să ne gândim la Papa Ioana, cea care reuşeşte, conform legendei, fiindcă Vaticanul nu recunoaşte existenţa ei, să devină papă cândva în secolul nouă, identitatea ei feminină ieşind la iveală doar atunci când în timpul unei procesiuni dă naştere unui copil.

Indiferent dacă a fost legendă sau realitate, preocuparea pentru cazul ei, documentată pe parcursul unei jumătăţi de mileniu, indică existenţa fenomenului imposturii în evul mediu şi dincolo de sfera strictă a puterii regale, asaltată de falşi pretendenţi la tron, chiar dacă, se ştie, şi scaunul papal, mai ales în această perioadă, făcea parte din structura europeană de putere.

Iar astfel intrăm pe nesimţite în epoca Renaşterii, o adevărată seră tropicală în care s-a născut impostura modernă, desigur legat de ceea ce gândirea ulterioară a definit ca naşterea umanismului şi a libertăţii individuale.

Istoria, însă, ne joacă feste iar discursul istoric oficial este întotdeauna o impostură, un adevărat creuzet al fabricării de identităţi şi evenimente false sau cel puţin deformate până la limita înţelegerii.

Este de aceea foarte greu să stabilim cu exactitate ceva, să surprindem precis mecanismele evenimentelor, semnificaţia exactă a imaginii lăsate posterităţii.

Cu toate acestea, este cât se poate de evident că, începând cu Renaşterea, în secolele care au dus la forjarea individualităţii europeanului modern problema imposturii se pune pentru prima oară la modul general, depăşind oarecum individualul, altfel spus de acum încolo avem de a face cu impostura ca fenomen social, ca modalitate de convieţuire şi integrare.

Nu mai vorbim doar de cazuri izolate de natură criminală, impostura devenind încetul cu încetul, sub forma benignă a ipocriziei educate, ceva normal şi firesc, falsitatea acceptată a relaţiilor interumane reprezentând calea, adevărul şi viaţa modernităţii.

Din această cauză identităţile în formare şi transformare devin şi mai greu de urmărit, distincţiile dintre adevăr-fals, respectiv aparenţă-esenţă foarte problematice.

Două fenomene tipice perioadei ilustrează această realitate.

Primul se referă la proliferarea societăţilor secrete iar al doilea la reluarea filozofică a marilor chestiuni formulate de greci, îndeosebi prin filozofia germană, limba germană devenind acum greaca epocii moderne, respectiv mediul în care se pot formula cel mai bine întrebările referitoare la chestiunile ultime, nu în ultimul rând la identitate.

Perioada fojgăie de pseudoidentităţi şi impostori de toate felurile şi neamurile, pentru prima dată apărând distincţia juridică dintre pseudoidentităţi legitime, cum ar fi cele literare şi culturale şi cele nelegitime, criminalizate, iar prin asta, prin criminalizarea escrocului, a şarlatanului, ca formă periculoasă a pseudoidentităţii, dar acceptarea falsităţii ipocrite ca normă a convieţuirii, intrăm pe nesimţite în zilele noastre.

Socotim această perioadă începând cu cea de a doua parte a secolului al XIX-lea, de atunci de când identitatea individuală a început să fie privită o calitate intrinsecă persoanei umane, trecându-se încet dar sigur la formalizarea, birocratizarea ei.

Introducerea învăţământului obligatoriu respectiv a actelor care certifică identitatea şi o califică prin stabilirea calităţilor sale individuale distinctive – numele de familie devine obligatoriu în Imperiul Habsburgic prin legea emisă de Iosif al II-lea în 1787, învăţământul primar obligatoriu se generalizează mult mai târziu, la început copiii din clasele de jos fiind duşi cu forţa la şcoală de diferitele organe de ordine – transformă identitatea individuală dintr-o chestiune personală, determinată de locul ocupat în ierarhia socială, într-una de stat, reglementată juridic, făcând-o astfel o determinaţie care pe de o parte individualizează şi formal-birocratic persoana, pe de alta însă creează pârghiile controlului pentru statul care devine cadrul în care societatea de până atunci, mult mai puţin reglementată, se topeşte iremediabil.

Astfel identitatea individuală, după ce a fost considerată cel mai mare câştig al evoluţiei europene moderne ajunge să fie supusă unui control permanent şi irevocabil, creându-se astfel posibilitatea ca impostura individuală să se înfiltreze în toate ungherele societăţii controlate de un stat din ce în ce mai înstrăinat de comunitatea pe care – cel puţin în operele marilor iluminişti şi umanişti din secolele de tranziţie la modernitate –, era chemat s-o reprezinte.

(va urma)