logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALE LE

 

Carmen Neamţu
eseisă, Arad

 

 

 

13 emoţii

 

logo

În Fluturii sunt liberi, piesa prezentată de Teatrul „Excelsior” din Bucureşti în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Clasic arădean (11-19 noiembrie 2017), Don, orbul, are o replică memorabilă: „Suntem un grup mic, select, ca eschimoşii, dormim cu capul în jos. (...) În loc a ceea ce nu avem, putem învăţa să folosim ceea ce avem”. Bunătate, iubire, sinceritate, vulnerabilitate, emoţie. Ajuns la a 23-a ediţie, festivalul arădean de teatru este precum un balon de normalitate într-o lume dementă. De 23 de ani de când scriu despre spectacole, am înţeles că teatrul nu îţi schimbă viaţa. Dar că poţi găsi, în montările de pe scenă, ceva despre fiecare dintre noi. Câte piese, atâtea emoţii. Ştiu că teatrul are această forţă de a intra în „alveolele secrete ale omului” (Matei Vişniec). Că după o reprezentaţie te înţelegi mai bine şi pricepi mai uşor lumea în care trăieşti.

Vă propun câteva secvenţe din festivalul arădean, centrat pe texte valoroase care au trecut testul timpului.

 

O partitură foarte generoasă pentru actori le-a oferit regizorul Antonella Cornici, în spectacolul Geniul crimei (Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad) de George F. Walker. Piesa - comedie neagră „ce aduce o lume a la Tarantino, cu personaje ce seamănă foarte mult cu cele din Pulp Fiction sau Kill Bill” (A. Cornici) este construită pe principiul dominoului. O crimă plănuită naşte o serie de conflicte/ consecinţe ireparabile. Se conturează un spaţiu în care violenţa se îmbină cu umorul şi parodia cu naturalismul situaţiilor de viaţă. Dialogurile în cascadă în jurul unor lucruri banale (ceasul cu valoare sentimentală, pantofii roşii etc. ) sunt susţinute cu tonus şi ritm de Zoltán Lovász (Rolly), Alex Mărgineanu (Stevie) şi Călin Stanciu (Phillie), protagonişti ai unei misiuni eşuate. Astfel, aceştia descoperă că fiecare e pe cont propriu, că „asta e lumea, indiferentă, cu personaje tâmpite, mârşave şi cretinizate”. (vezi monologul de final al lui Phillie).

Montarea recuperează din crezul autorului canadian (care mărturisea, în 1997, că „precum în cazul multora din generaţia mea, mintea mi se substituie unui mare coş de gunoi mediatic. Cu toţii suntem puternic influenţaţi de filme şi televiziune astfel încât nu e nevoie să fii foarte perceptiv pentru a imagina piese noi”) prin opţiunea pentru proiecţii video. Protagoniştii se uite la televizor la reality-show-ul din care fac parte, în timp ce spectatorii îl văd proiectat pe fundalul scenei.

Geniul crimei devine isteria crimei prin intrarea în scenă a celor două prezenţe feminine. Răzbunătoarea Amanda (Amalia Huţan) şi creierul operaţiunii, Shirley, (Iulia Pop) au partituri ofertante. E dezamăgitor că nu le ajută nici dicţia, nici frazarea, nici intensitatea ori amplitudinea vocală. Sfârşesc prin a ţipa isteric, deranjant, de la început şi pană la sfârşit.

 

I ubirea ideală e o activitate extrem de obositoare. O spune în Omul şi armele, George Bernard Shaw, montat la Teatrul „Odeon” de Andrei Şerban, cu titlul Soldatul de ciocolată. Două lumi se întâlnesc în piesa scrisă de autor la 38 de ani. Se pune pe tapet idealismul în dragoste, într-o lume ce luptă să menţină aparenţele de onorabilitate, armele de vitejie, toate proiectate în timpul războiului sârbo-bulgar din 1885. Raina visează „cai verzi pe pereţi” (aceştia umplu la propriu întreg tapetul camerei din piesă), o dragoste cum alta nu-i pentru Sergius, eroul de la Slivnitza. Care e departe de a fi viteazul gentilom din gândurile sale. Triunghiul amoros se completează de Soldatul de ciocolată - mercenar elveţian înrolat în armata sârbă. Între normalitatea acestuia şi emfaza pompoasă a celorlalţi din familia Petkoff, înaintează spectacolul. Fanfaronada declamărilor, replicile afectate ca în spectacolul de operă (Ernani, de Verdi, e fundalul muzical), fac montarea statică, prăfuită. Nu aş mai revedea-o.

 

S ingur în lume nu sunt nimic. E ideea din Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, în regia lui Tom Dugdale, a Teatrului Maghiar de Stat Cluj (spectacol în limba maghiară, supratitrat în limbile română şi engleză). Piesa ne-o aduce pe Blanch Dubois (Kezdi Imola) şi trăirile ei complexe: alături de soră, de cumnat, în încercarea de a-şi uita trecutul şi de a reîncepe o nouă viaţă. Conflictul între generaţii, relaţiile domestic abuzive, violenţa, cruzimea îndreptată asupra străinului diferit, toată această gamă complexă de trăiri sunt aduse în faţa spectatorului printr-o regie proaspătă şi într-o interpretare sensibilă, deloc plictisitoare. Dugdale apelează în montarea sa la un soi de deconstrucţie a piesei. Personajele ies din roluri şi introduc actele piesei. Iar decorul e conceput tot în această idee, de structură mobilă, pe roţi.

 

A tât Don Juan (adaptare după J. B. P. Molière de Andrei şi Andreea Grosu, la Teatrul de Comedie Bucureşti) şi Avarul (adaptare după Molière propusă şi regizată de Cristi Juncu la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti) au regândit textele arhicunoscute în maniere proaspete, reconfortante. Don Juan -ul bucureştenilor este o partitură gândită pentru trei actori (Dan Rădulescu, Liviu Pintileasa şi Dragoş Huluba), o recitire scenică modernă a unui text de secol XVII (1665). Accesori ile purtate de actori peste costume sunt un artificiu ingenios prin care Liviu Pintileasa şi Dragoş Huluba introduc în scenă personaje din anturajul lui Don Juan: Donna Elvira, Charlotte, Comandorul, Mathurine. Frivol, narcisist, imoral, Don Juan (jucat strălucit de Dan Rădulescu) plăteşte prin moarte teribilismele din timpul vieţii. Cu tot finalul trist, rămâne un personaj simpatic şi sensibil.

 

A varul a fost o propunere în proză, o reconstrucţie inteligentă a lui Harpagon. Metehnele-s aceleaşi, timpurile-s altele! Zgârcitul tată (Constantin Cojocaru) apelează la o agentă matrimonială pentru un pachet promoţional - oferta 2+ 1: o prinţesă pentru el şi rezolvarea rapidă şi eficientă a copiilor săi printr-un mariaj lucrativ. Regizorul regândeşte personajele piesei pentru a crea efecte comice garantate. Peţitoarea devine agentă matrimonială, cămătarul este înlocuit de Baronul proaspăt patron de teatru cu bodyguards, Frăţiorul şi Surioara sunt copiii care plănuiesc să-şi jefuiască tatăl zgârcoman, sipetul cu bani e acum o geantă diplomat cu coco(şei). Comicul abundă din situaţiile create, din jocul de „teatru în teatru”. Cine s-ar fi aşteptat ca Avarul să fie costumat în Moş Crăciun sau Baronu-barosanul, durul cu pistol, să ascundă în el un filantrop? E de remarcat atenţia scenografului Cosmin Ardeleanu la arhitectura de semnificaţii a textului dramatic, concepând o casă îngustă, un turn - corespunzătorul spaţial al avariţiei.

 

R egizorul Victor Ioan Frunză nu conteneşte să surprindă prin inserţia de trimiteri generoase de actualitate şi bun-gust. În festivalul de la Arad a semnat direcţia de scenă de la O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, spectacol prezentat de trupa lui de suflet de la Teatrul „Metropolis” Bucureşti. Îmi amintesc cum într-un interviu îmi povestea cum a descoperit teatrul în copilărie: „Teatrul pentru mine e ca o uşă într-un perete, de care treci şi ajungi într-o lume foarte specială”. Specială a fost şi atmosfera creată acum, iar dacă ar fi s-o transcriu într-o frază aş spune: simt enorm şi văd monstruos. Atmosfera Scrisorii creşte în intensitatea trăirilor pe măsura înaintării în intrigă. Montarea surprinde prin preaomenescul trăirilor personajelor caragialiene. Descoperim un Tipătescu (Andrei Huţuleac) frenetic, un Farfuridi (Adrian Nicolae) pasional, într-un discurs delirant, imaginat în confruntarea electorală precum un boxer în ring. Caţavencu (George Costin) trăieşte până la leşin, în timp ce Zoe (Nicoleta Hâncu) e o forţă a naturii dezlănţuite, nu doar o simplă damă răsfăţată.

logo

Sunt trimiteri consistente la contemporaneitate, la excesele de patriotism din politica românească (cu tricolorul nu doar în gând ci şi pe haine), la recursul la străbuni, la istoria noastră glorioasă (recreată atât de sugestiv de scenografa Adriana Grand). Discursul politicienilor rămâne unul înflăcărat şi golit de sens, indiferent de epocă.

Montarea reinventează caracterele caragialiene şi le atribuie accente îngroşate, până la grotesc. Să râzi sau să plângi când trăieşti zi de zi cu sentimentul (cântat de fanfara ce acompaniază momentele acţiunii) că tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri?!

Spectacolul e lucrat până la cele mai fine racorduri, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, detaliile de decor şi de gestică fac din abordare una memorabilă şi proaspătă, în ciuda multelor regii pe acelaşi text. Fiecare actor merită aplauze pentru felul cum rezolvă partitura proprie. Iar Frunză le oferă tuturor şansa de a se remarca. Rezultatul e unul strălucit.

În final, fanfara acompaniază romanţa lui Jean Moscopol, cântată de Caţavencu, în timp ce în aer pluteşte miros tare, de mititei:

„În ţara-n care m-am născut

Şi primii ani i-am petrecut

Acolo-i toată lumea mea

Şi inima şi viaţa mea.

Aştept o zi mai fericită

Să văd căsuţa cu pridvor

Şi cărăruia însorită ce se pierdea înspre izvor.

În ţara-n care m-am născut

Astăzi totul e trist şi mut

Nu se aud privighetori

Nu mai sunt coruri şi nici viori.

Acolo azi e toamnă rece

Şi plâng toţi fraţi-n ţara mea

Sunt lacrimi care n-au să sece

Cât timp vor fi păgâni în ea.

Dar va veni o primăvară

Cum a venit şi în trecut

Şi-am să mă-ntorc acolo iară

În ţara-n care m-am născut. ”

 

Shakespeare, Sonnet 66, în regia lui Kokan Mladenović, a fost prezentat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara, un spectacol în limbile maghiară şi engleză, subtitrat în limba română. Regizorul sârb ne-a obişnuit cu montări care nu doar captează publicul, ci îl şi solicită. Am văzut în regia lui, la Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, o adaptare a Operei cerşetorilor, de John Gay şi Prometeu înlănţuit după Eschil , cu Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. M-au surprins atunci „lumea nouă”, citită pornind de la textul lui Eschil. Una a comunicării excesive prin gadgeturi electronice care nu fac altceva decât să falsifice relaţiile dintre oameni. În festivalul 2017, regizorul oferă un spectacol antrenant, cu ritm şi mişcare scenică, cu trimiteri la piesele shakespeariene şi lumea actuală. Cu un decor minimalist, dar puternic (vezi doar funiile ce coboară din tavan) montarea reuşeşte să umple spaţiul scenei cu mişcarea actorilor şi cu câteva elemente de recuzită bine alese. *

„Scârbit de toate, tihna morţii chem

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa - marfă ieftină-n obor

Virtutea fecioriei târguită

Desăvârşirea jalnic umilită

Cel drept de forţa şchioapă dezarmat

Să vad prostia dascăl la cuminţi

Şi adevărul semn al slabei minţi

Şi binele slujind ca rob la rele

Şi arta sub căluşe amuţind

Scârbit de tot, de toate mă desprind.

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”

 

Fiecare vers e ilustrat vizual de regizor în timp ce un cronometru se pune în funcţiune pe scenă. Timp de 66 de minute ni se propune o incursiune în opera marelui Will. Unele trimiteri sunt evidente, altele exagerate sau de neînţeles dacă nu eşti familiarizat cu textele shakespeariene. Îmi amintesc însă acum ce mi-a mărturisit regizorul Alexander Hausvater, într-un interviu: „Shakespeare este ca un câmp, el nu îţi spune ce să plantezi. E decizia regizorului ce pune şi cum, cât de coerent şi de eficient scenic. Câmpul are potenţial să primească orice plantă. ”

 

60 de minute de periplu prin opera lui Caragiale ne-au propus Trupa „Ţais” Cluj-Napoca şi Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Într-o regie colectivă, actorii ne-au amintit de potenţialul de umor ce trece timpurile al scriitorului român care nu îmbătrâneşte pentru că nu are nici timp şi nici spaţiu.

 

Un spectacol de atmosferă a fost şi cel al Teatrului Mic Bucureşti, în regia şi scenografia lui Vlad Cristache. Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, o tragedie a copiilor, devine acum un poem rock prin inserţiile muzicale live ale trupei FiRMA. Asistăm la o adevărată deşteptare a simţurilor. 7 băieţi şi 4 fete îşi pierd inocenţa, confruntându-se cu întrebările oricărui adolescent, legate de sexualitate, sens al vieţii, maturizare. Scrisă la sfârşitul secolului XIX (1891), tema piesei e foarte actuală şi acum.

Regizorul (care semnează şi scenografia) imaginează un spaţiu versatil, când casă cu ferestre (care devin în final morminte), când sală de clasă, când pădure de fagi. Îi reuşeşte o transpunere poetică a problemelor pubertăţii, prin ruptura între două lumi: părinţi-copii, copii-profesori. Pe aceştia din urmă montarea îi apropie de grotesc. Sistemul rigid de valori e surprins de imaginea educatorilor decrepiţi, în cadre ortopedice.

 

logo

Comedia Crima din strada Lourcine, piesă într-un act, s-a jucat pentru prima dată în 1857, fiind apreciată drept „o bufonerie feroce şi încântătoare”. Piesa lui Eugène Labiche e regizată acum de Felix Alexa, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti. După un chef scăldat în băutură, Lenglumé (Marius Manole convingător) se trezeşte a doua zi cu o durere de cap groaznică şi cu umbrela cu cap de maimuţă pierdută. Lângă el doarme un bărbat necunoscut, care se dovedeşte a fi fostul său coleg, Mistingue (Istvan Teglas). La masă, soţia îi citeşte din ziar despre o crimă. O femeie e ucisă, iar bărbaţii sunt convinşi să ei sunt criminalii, mai ales că descoperă prin buzunare obiecte incriminante: o bucată de cărbune, o bonetă, o buclă, un pantof de femeie. Induşi în eroare de un articol dintr-un ziar vechi, cei doi bărbaţi îşi canalizează energia pentru a-şi salva viaţa cu orice preţ. Dovezile compromiţătoare trebuie să dispară, iar martorii la crimă trebuie eliminaţi.

Regizorul sporeşte misterul prin opţiunea pentru un decor format dintr-un plan înclinat de unde urcă şi coboară personajele. Ritmul alert e întreţinut şi de inserţiile muzicale pe care actorii dansează şi cântă. Am recunoscut formaţia britanică The Tiger Lillies. Scenografia elaborată (Andrada Chiriac) e concepută cu trape din care ies mâini înmănuşate, negre, care introduc obiecte pe parcursul derulării intrigii. Inedită e prezenţa unui bol mare, un acvariu cu peşti în care personajele se curăţă pe mâini după ce comit „crimele”.

Spectacolul de Labiche poate fi văzut şi în repertoriul teatrului arădean, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, cu actorii: Ştefan Stat nic, Cecilia Lucanu – Donat, Alex Mărgineanu, Marian Parfeni şi Ioan Peter. În montarea arădenilor, regizorul concepe spectacolul în jurul umbrelei verzi pierdute, care tronează, supradimensionată, în centrul scenei.

 

logo

Festivalul s-a încheiat cu o montare agreabilă de duminică seara, Scripcarul pe acoperiş, un musical de Joseph Stein, după povestirile lui Shalom Aleichem, în regia lui Korcsmáros György, Teatrul „Regina Maria” Oradea şi A mumus – Bau Bau de Rákos Péter, în regia lui Tóth András Ernő, muzica originală: Bornai Tibor, un musical pentru copii, prezentat de Teatrul Naţional din Pécs, Ungaria.

* * *

 

Cu fiecare ediţie a festivalului mă întreb: ce ne-ar mai putea propune anul acesta, cu ce ne-ar mai putea surprinde montările? Este o curiozitate pe care mă bucur că nu am pierdut-o. Mario Vargas Llosa o spunea atât de adevărat: „Ficţiunile literaturii ne-au împiedicat să ne prăbuşim în letargie, egocentrism şi resemnare”. Festivalul Internaţional de Teatru Clasic mi-a dat o energie bună (nu „măciuci în cap”, vorba regizorului Andrei Şerban). Acesta e catharsisul, nu-i aşa?!

 

* Paravanele pe roţi devin închisoare, bancă, podium pentru artă. Funiile – balcon pentru îndrăgostiţi, spânzurători, pădure a lui Oberon etc.