logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

 

 

„Treziţi-vă ca să vedeţi prin voi”

 

Steven Wilson are album nou! Se numeşte To The Bone şi a apărut în 18 august 2017 la casa de discuri Caroline International. Este a doua sa apariţie discografică din anul 2017, după cea a duoului Blackfield, din care face parte împreună cu israelianul Aviv Geffen, despre care am relatat pe larg în ediţia noastră din primăvară. Cum despre Steven Wilson am mai scris în două rânduri în paginile revistei „Arca”, amintim doar câteva date importante din bogata sa biografie.

Născut la 3 noiembrie 1967, într-o suburbie a Londrei, a împlinit de curând o vârstă rotundă: 50 de ani! Este bine cunoscut ca muzician şi producător, deopotrivă, fiind unul dintre cei mai complecşi şi prolifici artişti pe care i-a dat vreodată rock-ul progresiv.

În 1987 a format grupul Porcupine Tree, în cadrul căruia Steven Wilson a asigurat o mare parte a compoziţiilor, a fost atât solist vocal, cât şi multi-instrumentist, cântând la chitară (clasică, electrică şi bas), pian, sintetizatoare, ţambal, banjo şi diverse alte instrumente. În paralel, a mai activat şi în alte proiecte muzicale, cum ar fi: Blackfield, Storm Corrosion, Incredible Expanding Mindfuck (I. E. M. ), Bass Communion, No-Man.

A fost invitat, în calitate de vocalist, de către Dream Theater, Opeth, Jordan Rudess, Steve Hackett. A fost producător pentru Opeth şi Anathema. În calitate de inginer de sunet, a remixat digital (5. 1 Surround Sound) o serie de albume clasice ale celor de la King Crimson, Jethro Tull, Yes, Emerson Lake & Palmer, Gentle Giant.

logoCel de-al cincilea său album solo, To the Bone, se deschide chiar cu piesa care îi dă titlul. Un intro scurt o are ca protagonistă pe solista americană Jasmine Walkes, aceasta recitând câteva versuri cu îndemnul de a ne reevalua unele idei preconcepute.

„Truth is individual calculation. Which means because we all have different perspectives, there isn't one singular truth, is there?”

„Adevărul este un calcul individual. Ceea ce înseamnă că, deoarece avem perspective diferite, nu există un singur adevăr, nu-i aşa?”

Apoi, câteva acorduri de chitară ne duc cu gândul la porţiunea de început a mega-piesei Time a celor de la Pink Floyd. Brusc, însă, se instalează un ritm alert de pop al anilor '70-'80, alternat cu riff-uri de chitară blues-rock. Partitura vocală susţinută de Steven respectă acelaşi algoritm, trecând de la un ton alert la unul lent, cald, cu versuri subtile, care vorbesc tot despre adevăr.

“Rain all the truth down/ Down on me/ Raining so much/ You make a sea/ You make a sea// A sea we can sail/ Then sink like a stone /Down to the truth/ Down to the bone”

„Să plouă cu tot adevărul/ Peste mine/ Plouă atât de mult/ Că ai putea face o mare/ Că ai putea face o mare// O mare pe care să navigăm/ Apoi să ne scufundăm ca o piatră/ Tocmai până la adevăr/ Tocmai până la os”

Cea de a doua piesă, Nowhere Now, iniţial cu un sound liniştit de baladă, se transformă treptat într-o piesă vioaie de rock alternativ. Construcţia muzicală e destul de optimistă, armonioasă. Textul se vrea realist, grijuliu, făcând referire la problemele şi principiile vieţii şi, desigur, ale iubirii.

“We had every chance/ But we never learn/ We just make it worse/ What we don't deserve// The principle of love/ Has no meaning here/ ‘Cause if you don't adhere/ Better get out while you can”

„Am avut toate şansele/ Dar nu învăţăm niciodată/ Doar mai mult stricăm/ Ceea ce nu merităm. // Principiul iubirii/ Nu are niciun sens aici/ Pentru că dacă nu-l aplici/ Mai bine să pleci cât încă poţi”

Pariarh a fost prima piesă editată pe single. Salutară ideea lui Wilson de a continua colaborarea cu solista vocală israeliană Ninet Tayeb, cu care face, din nou, două duete, la fel ca şi pe precedentul album Hand. Cannot. Erase. Iar Ninet confirmă. Aceeaşi voce plină de personalitate, fie stinsă, înăbuşită, fie înălţătoare, gravă, emanând în jur o gamă variată de emoţii.

logoDuetul este deschis de Steven, obosit, melancolic. Iluzia că în lumea virtuală nu am fi niciodată singuri ne poate îndepărta, treptat, de tot ceea ce ne înconjoară, de toţi apropiaţii care ne preţuiesc şi care, până la urmă, ne vor considera un fel de pustnici (paria). Tristeţea apare şi pe Facebook.

“I'm tired of Facebook/ Tired of my failing health/ I'm tired of

everyone/ And that includes myself”

„Sunt obosit de Facebook/ Obosit de sănătatea mea precară/ Sunt obosit de toată lumea/ Şi asta mă include şi pe mine”

Această atitudine este neutralizată de vocea pasională, energică, a lui Ninet. Să nu ne pierdem speranţa. În definitiv, nici moartea nu e un sfârşit.

“So pariah you'll begin again/ Take comfort from me/ It will take time// Don't you worry/ Don't worry about a thing/ ‘Cause nothing really dies/ Nothing really ends”

„Deci, paria, vei începe din nou/ Sprijină-te de mine/ Va dura ceva// Nu-ţi face griji/ Nu-ţi face griji pentru ceva/ Pentru că nimic nu moare cu adevărat/ Nimic nu se termină cu adevărat”

Pe partea instrumentală, pianul (Adam Holzman), împreună cu chitara (Steven Wilson) şi bateria (Jeremy Stacey), creează, la început, o atmosferă discretă, care apoi înfloreşte într-un crescendo miraculos.

Piesa cu nr. 4, The Same Asylum as Before, este o compoziţie în care stilurile se întrepătrund ca într-un buchet multicolor, la care participă şi orchestra de coarde The London Session Orchestra. Astfel, avem de-a face cu un fusion de synthesizer pop, rock progresiv, şi, pe alocuri, hard spre heavy metal. Vocalul este interpretat, în anumite părţi, de către Wilson într-un registru foarte înalt (în falset), iar versurile se vor a fi un mesaj, un serios avertisment adresat politicienilor, principalii vinovaţi de starea deplorabilă a naturii, a mediului înconjurător.

“Are you proud of all your failures?/ Are you dragging mother nature down?/ You believe you have dominion/ So you force your lame opinions on me/ And my eggshell mind// Waking up to see through you/ We'll all disappear in the same asylum as before”

„Eşti mândru de toate eşecurile tale?/ Îţi baţi joc de mama natură?/ Tu crezi că ai puterea/ Deci îmi impui cu forţa opiniile tale penibile/ Şi minţii mele delicate// Treziţi-vă la realitate/ Vom dispărea toţi în acelaşi azil de odinioară”

Refuge, este a cincea piesă, elegantă, strălucitoare, înălţătoare. Un scurt intro, cu câteva acorduri stranii de sintetizator, este continuat de pian şi de vocea melodioasă, calmantă, a lui Steven care rezonează perfect cu tonul melancolic transmis de versuri. Acestea se vor o contemplare asupra situaţiei refugiaţilor sirieni.

“Here in the wreckage/ The winter is hard/ I sleep in the same clothes/ That I drag through the mud// And if you ask me/ Nothing's chansged/ There's nowhere else I can go/ So I stay”

„Aici în epavă/ Iarna e grea/ Dorm în aceleaşi haine/ Cu care mă târâi prin noroi// Iar dacă mă întrebi/ Nimic nu s-a schimbat/ Nu mă pot duce nicăieri altundeva/ Aşa că rămân”

Solo-ul de chitară electrică al lui Paul Stacey din partea a doua a piesei parcă ar prelua câte ceva din tehnica de interpretare a marelui maestru Steve Vai. Finalul aparţine pianului (Adam Holzman) şi muzicuţei (Mark Feltham).

Următoarea piesă, Permanating, aduce, în mod oarecum surprinzător, un ritm funky disco specific anilor '70. Sound-ul ne îndeamnă, efectiv, să ne ridicăm şi să începem să dansăm. Wilson a invitat, de altfel, în video-clip-ul piesei dansatoare de la Bollywood, ilustrând, astfel, starea de bucurie, de optimism. Vocea lui Steven apare, din nou, într- o gamă foarte înaltă iar pianul şi bateria generează ritmul sprinten, vioi.

Fireşte că nu doar orchestraţia este îmbucurătoare. Versurile descriu şi ele acea stare de exuberanţă în care avem senzaţia că plutim de fericire, levitând deasupra norilor.

“Permanating, celebrating/ Now we're levitating/ High above the clouds”

„Persistând, sărbătorind/ Acum levităm/ Sus, deasupra norilor”

Într-un contrast izbitor vine următorul cântec, Blank Tapes, care aduce o cu totul altă stare de spirit. În ciuda celor câteva pasaje ale metronomului (Steven Wilson), atmosfera poate fi considerată acustică, pianul lui Adam Holzman şi chitara rece a lui Wilson transmit, la fel ca un alt duet vocal al lui Steven Wilson cu Nineth Tiab, durerea despărţirii, a ruperii unei relaţii amoroase. În cazul relatat, ambii foşti parteneri sunt cuprinşi de regrete, de melancolii.

“Nothing left for us/ Nothing is left but the blank tapes/ Nothing left for us/ Nothing is left but the blank tapes/ In your car”

„N-a mai rămas nimic pentru noi/ Nimic n-a mai rămas decât casetele goale/ N-a mai rămas nimic pentru noi/ Nimic n-a mai rămas decât casetele goale/ Din maşina ta”

Piesa numărul opt, People Who Eat Darkness, a fost scrisă în urma atacurilor teroriste de la teatrul parizian Bataclan din noiembrie 2015. Aşa cum declară într-un interviu publicat pe propriul său site (stevenwilsonhq. com), Steven Wilson a concertat în acest club, atât în calitate de artist solo, cât şi împreună cu grupul Porcupine Tree. Versurile vorbesc despre unii oameni care ar putea locui chiar pe acelaşi palier cu noi, care par să se confrunte cu aceleaşi probleme de zi cu zi ca şi noi. Ne întâlnim cu ei, îi salutăm amical. Dar în momentul în care uşa lor se închide, aceştia se transformă în „cei care mănâncă întuneric”, seamănă ură, frică şi teroare. Ne-am dori să nici nu-i vedem, ne-ar fi foarte uşor să-i ignorăm, dar asta nu rezolvă deloc problema.

“I live in the flat next door/ (...)/ I take out the trash at night/ And on Thursday's I go shopping for supplies/ I walk my son to school/ And I seem to have the same problems as you// Pretend that we're not here/ If you look the other way we disappear/ We want you to ignore/ The people who eat darkness from next door”

“Locuiesc în apartamentul alăturat/ (...)/ Îmi duc gunoiul afară noaptea/ Iar joi merg la cumpărături după provizii/ Îmi conduc fiul la şcoală/ Şi mi se pare că am aceleaşi probleme ca şi tine// Prefă-te că nu suntem aici/ Dacă te uiţi în altă parte, vom dispărea/ Vrem să îi ignori/ Pe oamenii de alături care mănâncă întuneric”

De instrumentaţia hard-rock este responsabil în cea mai mare parte Steven prin riff-urile apăsate de chitară electrică şi chitară bas. Ritmul devine, pe alocuri, infernal, datorită tobelor care sunt lovite de Craig Blundell cu puterea şi precizia unei locomotive cu aburi.

Song of I, piesa care deţine cea mai bogată textură de sunete electronice de pe album, se remarcă şi printr-un magistral aranjament de coarde realizat de Dave Stewart şi interpretat de aceeaşi The London Session Orchestra. Partea vocală, un duet al lui Steven cu Sophie Hunger, o cântăreaţă elveţiană de jazz-pop, dezvăluie unele obsesii ale iubirii. Uneori am fi tentaţi să renunţăm la orice, la ţigară, la un pahar de vin bun, la o noapte dintr-un club. Toate, doar pentru a rămâne cu persoana iubită. Asta ar putea suna foarte romantic, dar ar putea fi şi distructiv. Depinde de context.

“I gave up all the late nights/ I gave up haunting bars/ I gave up all the drinking// I gave it all up/ I gave it up to show you that I care/ To show you that I could/ But don't you ever ask me to give up you”

“Am renunţat să stau până noaptea târziu/ Am renunţat să frecventez barurile/ Am renunţat la toate băuturile// Am renunţat la tot/ Ca să-ţi arăt că îmi pasă/ Ca să-ţi arăt că am fost în stare/ Dar să nu mă rogi vreodată să renunţ la tine”

Denotation, o lucrare (9 min si 20 sec), o capodoperă cu mesaj social despre terorismul fundamentalist. A fost inspirată de masacrul din vara lui 2016 care a avut loc într-un club de homosexuali din Florida. Teroristul a folosit religia ca scuză pentru a se detona, pentru a ucide, supunându-se orbeşte unei idei în care poate nici el nu credea într-atât.

“Great God, I don't believe in you/ But still I will do what you/ want me to/ Stand up and fight in the city streets/ This much I know you expect of me”

“Dumnezeule, nu cred în tine/ Dar tot voi face ceea ce vrei să fac/ Să mă ridic şi să lupt pe străzile oraşului/ Atâta ştiu că aştepţi de la mine“

Avem de-a face cu o piesă de rock progresiv, în care predomină partea electronică (Steven Wilson la clape) iar solo-urile de chitară (S teven Wilson şi David Kollar) şi chitară bas (Robin Mullarkey), dar şi intervenţiile orchestrei simfonice (London Session Orchestra), contribuie din plin la dinamica piesei.

Albumul se încheie cu Song of Unborn, un puternic mesaj pozitiv prin recunoaşterea faptului că lumea este o epavă, dar că fiecare viaţă este unică şi poate fi transformată în ceva cu adevărat special. Versurile fiind, de fapt, poveţe pentru un copil care încă nu s-a născut.

“It's all that you'll reveal/ That will make you be you/ The perfection of you// Now the shadows are long/ And the cities are lost to rain/ And when you wake up every day/ To find nothing's changed/ But before you can speak/ You will learn that it's all the same/ And the dreams that you will have/ Are public domain”

“E tot ceea ce vei descoperi/ Asta te va face să fii tu/ Perfecţiunea ta// Acum umbrele sunt lungi/ Iar oraşele sunt pierdute în ploaie/ Şi când te trezeşti în fiecare zi/ Să afli că nimic nu s-a schimbat// Dar înainte de a putea vorbi/ Vei învăţa că toate sunt la fel/ Şi visele pe care le vei avea/ Sunt de domeniul public “

Pianul (Adam Holzman) este un alt element important, ne aduce aminte de alte balade tipice de pe albumele anterioare ale lui Wilson, cum ar fi Routine sau The Raven That Refused to Sing , iar aranjamentul coral (Steven Wilson – voce şi Dave Kilminster – voce secundară) dau grandoare unui imn pozitiv, înălţător.

Aşa cum ne-a obişnuit, în cariera sa lungă de aproape 30 de ani, Steven Wilson combină mai multe stiluri, realizând o artă sublimă. To the Bone se anunţă un serios candidat la titlul de „Albumul anului” la secţiunea rock progresiv. Grăitor în acest sens este şi modul în care discul a fost evaluat de critica de specialitate. Astfel: allmusic. com şi revista “Clasic Rock” i-au acordat patru stele (din cinci posibile), sputnikmusic . com – patru stele şi jumătate (din cinci posibile), iar radioul Planet Rock – cinci stele (din cinci posibile).