POEZIE

Geo Galetaru

poet, Dudeştii Noi

Inima pe colină

apoi a venit apa

apoi au venit păsările

tu stăteai pe mal şi priveai

pe un mal se întâmplau toate

viziunile atroce ale copilăriei

singurătatea într-un câmp de maci

nici furtuni

nici chipul îngheţat al nopţii

fără glas steaua

fără memorie

să rămânem ai spus

cineva îşi pune inima

pe colină

şi tace

Un alt pământ o altă lumină

trec prin camere cu ţigara în mână

mă-ntreb când o să plouă

când o să ningă

dar asta nu mai are importanţă

scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea

asemenea unor gloanţe cu termenul expirat

poate aş vrea să vină o pasăre mică

să-mi ciugulească din palmă

dar nu

aici nu se întâmplă nimic

aici nu sunt păsări

nici păpădii

nici iepuri cu urechile ciulite

resemnarea e o lecţie bună

simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi

să îndes perna în capul îngerului din colţ

dincolo de gustul blasfemiei

se roteşte parcă o sărbătoare tăcută

cineva ne acoperă cu o linişte albastră

ne întoarcem în gările din care-am plecat

batiste incolore

silabe ca nişte pâini aruncate în vânt

cine să mai alerge

după cărăbuşul de ieri

cine să inventeze pentru noi

un alt pământ

o altă lumină

Vei fi pregătit

să fim realişti

să acceptăm scuzele care ni se aduc în public

la jumătatea distanţei dintre tine şi tine

te-ai oprit

ai respirat aerul unei victorii întâmplătoare

poate că nu mai e nimic de făcut

şi lucrurile acestea decurg de la sine

eşti acelaşi în orice poziţie a stelelor

strigătul tău e un punct de reper pentru alţii

care trec prin păduri cu ochii închişi

şi aduc pietrele în calea celui învins

din când în când

trebuie să repari aerul condiţionat

să scuturi perna de spaimele nopţii

destinul tău de simbriaş al tuturor cauzelor

viitorul se târăşte-n genunchi ca un copil neajutorat

nu-ţi rămâne decât să aştepţi

un sunet care să taie lumina în două

să scoată la iveală măruntaiele evenimentului

vei fi pregătit pentru asta

inima ta e deja pe colina sălbatică

Totul e bine

vreau să dorm

lucrurile curg parcă invers

iepurii se întorc să ronţăie luna la colţuri

stăm de-o vecie aici

într-un pahar cu melancoliile vărsate pe podea

un tren pe câmpia nudă

un copac ca o improvizaţie a iernii

nu mai ştiu ordinea celor ce pierd

vecinii îmi spun că totul e bine

oraşul e un glob spânzurat de cer

în curând voi prinde şi ultimul tramvai

Mă simt vinovat

din când în când îmi amintesc ceva

nici eu nu ştiu prea bine ce

parcă cineva îmi şopteşte pe unde să calc

şi ce fel de haine să port

e toamnă şi lămpile ard ca gutuile

desigur nu suntem singuri

câteva umbre forfotesc pe lângă casă

plantează lalele şi trandafiri

în grădiniţa umilită de vacarmul greierilor

duminica e o pată strălucitoare

pe un peisaj cvasinecunoscut

(cred că am mai spus cândva asta)

nu vreau să cad în ispita trufiei

şi să car zăpada în casele oamenilor

ca şi când le-aş duce cărţi poştale ilustrate

nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta

şi-aşa viaţa aceasta abia ne mai încape

sunt mereu copilul cu temele nefăcute

pariez că a bătut cineva în poartă

s-ar putea să fie fratele mamei

ca-n povestea aceea cu ferestre îngheţate

şi ierni ambalate-n pungi de plastic

mama muşcă dintr-un măr şi mă priveşte

cu o îngândurare firească

mă simt vinovat de această eroare

care ne încălzeşte încă vieţile

Vecinul recită

aici

nu se fumează

aici apocalipsa întârzie mereu

suntem antrenaţi să mergem în două picioare

ba chiar în trei sau în patru

(la nevoie)

obosiţi de atâta metafizică

stăm zilnic la coadă

pentru un kil de lapte sau de lehamite

vecinul recită din rilke

cu ochii daţi peste cap

apoi iese în curte

şi alunecă

pe aceeaşi coajă de portocală

Aş fi vrut să vorbesc

Aş fi vrut să vorbesc

despre o scenă cu arbori şi păsări,

o scenă hieratică, aproape domestică

în imobilitatea ei cu rezonanţe de iarnă,

în care lucrurile se aşează blând

într-o sedimentare fără culori şi fără urmare,

şi cineva să vină

cu mâinile întinse spre mine

şi eu să-i aud vocea prelingându-se

prin umbrele care formează o perdea de mesaje desuete

în jurul meu şi al marilor adevăruri

care se încarcă de noapte,

aş fi vrut să vorbesc

despre toate acestea,

într-un moment când norii aduc liniştea

pe pragul caselor fără vârstă

şi parabolele nu mai deschid breşe

în arhitectura fragilă a dimineţii

Viaţa de atunci

Citim în cărţi parabole şi verdicte,

trecând prin camere goale unde praful încă vorbeşte

despre îngândurările unei toamne rebele, despre

iminenţa gesturilor care descompun lumina la amiază

ca pe un fruct al depărtării intrat în viaţa noastră,

aici e o altă vibraţie a lucrurilor, de parcă

am sta în loc şi am privi cum se mişcă lumina spre noi,

iar ceea ce se vede ar fi un joc al unui alt adevăr,

acel adevăr care duce păsările în iarnă

şi dă ocol fiinţelor încremenite-n uitare,

şi oare e de ajuns această trecere prin camere goale,

când vrem să atingem siluete şi glasuri fără să tresărim,

fără să ştim că ele au fost aici doar cu o clipă înaintea noastră

şi ceea ce întrezărim se resoarbe într-o altă denumire,

ca şi cum viaţa noastră ar fi viaţa lor de atunci

şi viaţa lor de atunci nu ne-ar mai găsi în acest loc