RESTITUIRI

Lucian-Vasile Szabo
istoric, Timişoara

Aventura cenzurii la Camil Petrescu

Tirania şi iluziile cenzurii

La începutul anului 1920, Camil Petrescu era încă la Timişoara, unde va consemna cu bucurie la gazetă faptul că cenzura a fost înlăturată. O făcea în articolul Cronica Bucureştilor (V), într-unul din ciclurile gazetăreşti dezvoltate în acea perioadă în „Banatul românesc”. Înlăturarea cenzurii este un motiv de satisfacţie pentru întreaga presă românească, aflată până atunci sub control guvernamental, militar şi poliţienesc. Interesant este faptul că piedicile puse libertăţii de exprimare mai bine de un an de la eliberarea Bucureştiului şi de la încheierea războiului (în cea mai mare parte a României Mari) au fost justificate prin măsurile excepţionale instituite cu ocazia marii conflagraţii. În realitate, guvernanţii au profitat de situaţia creată, prelungind starea de asediu şi măsurile auxiliare tocmai pentru a împiedica manifestările libere, pentru a timora curentele opoziţioniste şi de a bloca alternativele la guvernare până când Puterea, reprezentată în acest caz de premierul I. I. C. Brătianu, nu s-ar fi consolidat în fruntea statului.

Pe acest fond au avut de suferit mari scriitori şi jurnalişti români, printre care Ioan Slavici şi Tudor Arghezi, pentru articolele de gazetă scrise în timpul ocupaţiei forţelor Puterilor Centrale a Bucureştiului. În timpul Procesului ziariştilor din 1919, procurorul regal a cerut pentru ei pedeapsa cu moartea. Au primit pedepse de câte cinci ani în spatele gratiilor (Slavici şi Arghezi), unii de câte zece ani (Grossman şi Karnabatt). Stagiul în puşcărie a fost de 11 luni, căci la sârşitul anului 1919 au fost graţiaţi. Jurnaliştii au fost judecaţi de o curte marţială, tocmai pentru că se aflau sub imperiul legislaţiei care impusese starea de asediu. Judecaţi în condiţii normale, în faţa unei instanţe ordinare, pedeapsa nu ar fi depăşit, în cel mai rău caz, şase luni de detenţie[1]. Cezar Petrescu, la rândul lui un mare jurnalist, va susţine, în articolul Demnitatea liberală, că măsurile prohibitive erau necesare deoarece „în ţară domneau jaful şi tembelismul autorităţilor”, ziaristul stabilind şi care erau adevăratele probleme în societate: „Chestiunea muncitorească, cuantumul salariilor, libertatea sindicatelor, dreptul la grevă, toate aceste arzătoare capitole din programul lor (al guvernanţilor, n. n. ) le-au rezolvat sub ochii noştri, sumar şi definitiv. Temniţele, spitalele şi morga sunt pline de cei cărora li s-a făcut ultima dreptate întru Domnul”[2].

Celălalt Petrescu, Camil, va consemna ridicarea restricţiilor pe un ton mai potolit, subliniind însă şi faptul că orice cetăţean ar fi putut să cadă anterior pradă abuzurlor reprezentanţilor instituţiilor statului: „În sfârşit, lumea răsuflă uşurată. Starea de asediu s-a ridicat şi odată cu ea şi veşnicele griji de a-ţi măsura cuvintele, de a circula în grupuri mai puţin compacte sau de a nu uita legitimaţiile acasă, spre a nu fi înhăţat de patrulele comeduirii. S-a dus cenzura, hidoasa cenzură, care cu un simplu creion roşu spulbera munca bietului intelectual, s-a dus cenzura, care, timp de trei ani, a fost o spaimă pentru bieţii mânuitori ai condeiului. S-a dus şi curând va fi dată uitării, ca orice fapt divers”[3]. Era o amăgire. Sub diferite forme, cenzura va rămâne, limitările libertăţii de exprimare urmând să se accentueze în deceniul următor şi să redevină feroce înainte şi în timpul noului război mondial. Apariţia acestui articol în ianuarie 1920 contrazice susţinerea lui Aurel Petrescu despre C. Petrescu cum că „la ziarele „Banatul” şi „Banatul Românesc” a colaborat până către sfârşitul lunii decembrie 1919”[4].

Presă mondenă şi ziare oprimate

De fapt, gazetarul va resimţi aceat proces de înlăturare a opreliştilor impuse nu doar ca o lărgire a câmpului de dezbatere pentru ideile şi problemele din societate, pentru întărirea exprimării democratice, ci şi ca un o posibilitate de afirmare a gazetăriei pseudoinformative, cea axată pe subiecte mondene, chiar senzaţionaliste. Intuieşte, de fapt, lărgirea modului de exprimare şi a domeniiilor abordate în funcţie de dezvoltarea unor noi „subtilităţi” în gusturile publicului, căci, în acelaşi articol, se afirmă: „Şi, de acum, – presa strânsă în chingi atâţia ani – va putea comenta în toată voia problemele ca: găsirea unui nou munte de caşcaval sau cum a fost înscris la ofiţerul stării civile copilul prinţului Carol”.

Cotidianul „Ţara”, condus de Camil Petrescu, va cunoaşte un val de cenzură la începutul anului 1921. Aspectul este curios, deoare legea prin care se instituise starea de război şi din care decurgeau astfel de măsuri fusese abrogată. În baza ei intraseră în puşcărie ziariştii în 1919, printre ei vârstnicul Slavici şi mai tânărul Arghezi. Ceea ce se întâmpla la Timişoara provenea din dispoziţile aberante ale unei singure persoane: Avram Imbroane. Acesta se ocupa cu cenzura, căci fratele său, Nicolae, ajunsese prefect liberal de Timiş-Torontal. Opreliştile puse ziariştilor erau greu de acceptat şi prin faptul că A. Imbroane era editorul unei publicaţii importante, „Banatul românesc”, slujită o bună perioadă de C. Petrescu, adus special de la Bucureşti pentru a se ocupa de foaie. Exemplele abundă. Iată unul: „Directorul «Banatului românesc» merge pe linia pe care a pornit, cu hotărârea şi seninătatea (cenzurat)”[5]. Articolul, intitulat Domnul Nicolae Imbroane, prefect, vorbeşte, de fapt, de Avram Imbroane, ziaristul şi cenzorul. Discrepanţa dintre titlu şi text este enormă. Probabil că exista o explicaţie în rândurile eliminate de foarfeca cenzurii. Articolul se şi încheie în această notă confuză: „Mai târziu am înţeles enigma” şi urmează un nou pasaj cenzurat, deci cititorul nu mai înţelege nimic... Situaţia devine de-a dreptul comică în numărul următor, când editorul C. Petrescu publică articolul Ţara şi cenzura. Îl bănuim vehement şi hotărât, dar nu avem de unde să ştim ce conţinea cu adevărat, căci va fi amputat în... cinci locuri! Articolul se încheie cu o frază care stârneşte zâmbete amare: „Nădăjduim că intervenţia de ieri a cenzurii în coloanele noastre a fost ultima”[6]. Autorul se înşela! Este evident că cenzura funcţiona arbitrar, neexistând o procedură unitară pentru efecturea ei. Însă cert este faptul că eliminarea unor pasaje incomode pentru cei aflaţi la putere se făcea şi din dorinţa de a nu-i deranja pe aceştia şi de a le spori şansele în politică[7].

Cruda realitate

Florica Ichim va semnala şi alte cazuri de implicare a cenzurii în acea perioadă grea pentru... o parte a presei bănăţene. Tabloul general e sumbru şi complicat, căci rezultă faptul că cenzura era practicată după bunul plac al unui funcţionar de stat, fapt inadmisibil într-o democraţie! Editoarea porneşte de la una din scrieile lui Camil Petrescu şi conchide: „Este un articol din care lipsesc, prin cenzurare, pasaje întregi (aproape o coloană), soartă pe care o împărtăşesc şi alte articole din număr, unul fiind chiar total înlăturat. La fel se va întâmpla şi cu editorialul din numărul următor (nr. 40, din 2 martie 1921) şi alte materiale din pagină, cum este cel intitulat Conducătorii satelor, semnat de directorul publicaţiei. De altfel, nici numerele următoare nu scapă. Probabil că prefectul, ades atacat de „Ţara ”, are o cotă parte din acţiunile cenzurii”[8].

În 1921, cele mai multe speranţe ale lui Camil Petrescu la Timişoara pieriseră. Erau doi ani care îl schimbaseră profund. Fusese copleşit şi umilit de sistem (eliminat din învăţământ), iar vasta reformă morală promisă nu mai avea loc, nu mai putea contribui la ea. Demagogia, politicianismul şi proasta guvernare îşi dădeau mâna. Jurnalistul va scrie atunci despre o realitate apocaliptică: „Dările nu se mai încasează, transporturi nu se mai fac, şcolile se închid din cauza frigului şi a epidemiilor... Depozite întregi de cereale putrezesc prin gări... La Petroşani s-au aprins 5000 de vagoane de cărbuni, care nu puteau fi transportate”[9]. În aceste condiţii, Parlamentul pleca în vacanţă! Iar gazetarul va constata cu revoltă şi amărăciune că forul legislativ „este incapabil să facă vreo ispravă”. Deziluzia izbucneşte dureros şi atunci când vorbeşte despre sine în raport cu această stare de lucruri: „Corupţia şi nepriceperea înlocuiesc ordinea şi legalitatea... Cu câtă emoţie ne-am apropiat de acest colţ de ţară, de oamenii de aici şi cu cât sacrificiu plătim dragostea pe care o păstrăm acestui Banat, cu durerile căruia ne-am confundat de doi ani de zile”[10].

NOTE:

[1]Am dezvoltat acest subiect în volumul Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2012, pp. 243-255, passim.

[2] „Dimineaţa”, XVI, nr. 4632, 4 (17) martie 1919.

[3] „Banatul românesc”, II, nr. 6, 18 ianuarie 1920.

[4]Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 272.

[5]„Ţara”, II, nr. 28, 15 februarie 1921. Florica Ichim, editoarea publicisticii lui Camil Petrescu, va preciza că paranteza respectivă aparţine redacţiei.

[6]„Ţara”, II, nr. 29, 17 februarie 1921.

[7]Aurel Petrescu, op. cit. , p. 274.

[8]Notă în Camil Petrescu, Publicistică, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 501-502.

[9]„Ţara”, II, nr. 1, 1 ianuarie 1921.

[10]Idem, II, nr. 11, 27 ianuarie 1921.