LECTURI PARALELE

Simona Constantinovici
eseistă, Timişoara

Memento mori. Iniţiere în paradoxurile cioraniene

Volumul Cioran, archives paradoxales, cu subtitlul Nouvelles approches critiques, proaspăt apărut la Editura Classiques Garnier din Paris, sub îngrijirea Mihaelei-Gențiana Stănișor şi a lui Aurélien Demars, reunește lucrările celui de-al XX-lea Colocviu internațional „Emil Cioran”, desfășurat, în primăvara lui 2015, la Sibiu și Rășinari. La aceeași editură pariziană apare, de ceva vreme, într-un format elegant, trebuie să precizăm, încă din start, revista de filosofie și literatură „L'Alkemie”. Cele două sunt intim legate, deoarece, în paginile revistei, vom regăsi, de fiecare dată, nume importante ale exegezei cioraniene.

Cartea se deschide cu, pe post de prefață, textul L'oeuvre du nécrologue, semnat de Aurélien Demars. Cioran, archives paradoxales e o culegere de texte, alcătuită din două părți. În prima, Dossier thématique, sunt reunite studiile a 14 autori români și străini: Michael Finkenthal, Cioran entre le vedānta et le nihilisme ; Mihaela-Gențiana Stănișor, Cioran: la mort du moi et la résurrection du mot ; Constantin Zaharia, L'indicible, la mort et l'immortalité ; Pierre Garrigues, La mort et ses périphrases. „Que voulez-vous? C'est comme ça…” ; Gabriel Popescu, Le Précis de décomposition et son „lieu d'énonciation”: la mort comme „loi” de l'intimité ; Caroline Laurent, Poétique de la mort chez Cioran ; Dumitra Baron, La mort, toujours recommencée. Cioran ou l'expérience de „la mort en artiste” ; Lauralie Chatelet, L'angoisse de la mort comme art de vivre chez Cioran ; Rodica Brad, Cioran face à la mort des siens. Commentaires sur la correspondance avec ses proches ; Pierre Jamet, Cioran et la mort supérieure de la vie ; Mircea Lăzărescu, Sur une mort indirecte. Ennui et vide dans l'œuvre de Cioran ; Vasile Chira, La phénoménologie et la métaphysique de la mort chez Cioran ; Paolo Vanini, Cioran et les apories du squelette ; Aurélien Demars, L'esthéthique du suicide selon Cioran. L'éclat, l'écart, l'éclair de la mort. În partea secundă, Points de fuite, semnează Mihaela-Gențiana Stănișor, Rodrigo Menezes, Aurélien Demars și Antonio Di Gennaro.

Mihaela-Gențiana Stănișor, în calitate de directoare a evenimentului care face obiectul acestui volum, a reușit să mute, pentru o bună bucată de vreme, centrul interesului față de Cioran și față de creația sa, în România, la Sibiu. Nu e noutate faptul că avem o comunitate generoasă de cercetători români, unii dintre aceștia fiind creatori de veritabile punți cioraniene între centrele de cercetare din lumea întreagă.

Colocviul „Emil Cioran” a avut ca temă predilectă, de această dată, moartea. Moartea înscrisă în viețile noastre, țesută cu fir transparent sau strident manifestată. Invincibila moarte, spre care pășim cu toții, de la naștere, încolonați, într-un suflu necontenit, ca la o întâlnire la care știm că nu vom ajunge niciodată în trupul nostru cel de toate zilele. Participanții au reușit să scaneze, de fapt, tot ce înseamnă, în textele antume și postume cioraniene, moarte. Sunt parcurse și minuțios, cu vervă, analizate, din diverse perspec tive (filosofice, filologice, psihanalitice etc. ) toate textele, de la Lacrimi și sfinți la consistenta Corespondență cioraniană. Nimic nu scapă ochiului predispus la a surprinde arborescența unei gândiri care nu încetează să-și reverse fasciculele de luminozitate.

Spre exemplu, articolul prim, Cioran entre le vedānta et le nihilisme, semnat de Michael Finkenthal, reia fragmentar și se coagulează în jurul unui citat din creația lui Cioran, apărut în Caiete, 1962. Se raportează, de asemenea, la ceea ce Marta Petreu spunea, în Despre bolile filosofilor, anume că ideea de moarte s-a glisat de timpuriu în viața lui Cioran, prin reumatism și, mai apoi, prin atotputernicia insomniei. Michael Finkenthal mărturisește că și-a focalizat atenția pe scrierile franceze, chiar dacă Cioran a susținut mereu că tot ce a scris după 1949 exista în stare embrionară în textele publicate în română. Analiza sa începe cu prima carte scrisă în franceză, în 1949, Précis de décomposition, unde este semnalată existența unui subcapitol incitant, Variations sur la mort. E scoasă în evidență dificultatea de a răspunde unitar la întrebarea Ce ne povestește despre moarte Cioran?. Nimeni nu va găsi, probabil, un fir conductor în lumea sofisticată, imbricată, a aforismelor care structurează textul cioranian, în totalitatea lui.

În articolul Cioran: la mort du moi et la résurrection du mot, Mihaela-Gențiana Stănișor pornește de la ideea că moartea hrănește continuu spiritul cioranian, îi compune și descompune scriitura. Autoarea își segmentează studiul în trei secvențe: Comment apprendre à mourir ; La mort comme alter ego și La mort comme unique «chez soi» de l'être. Atenția este centrată pe prima carte a filosofului, Pe culmile disperării, mai precis, pe textul Sur la mort, pe care îl consideră un veritabil manual de utilizare a morții. În scrierile românești, remarcă scriitoarea și cercetătoarea operei lui Cioran, prin permanentizarea ideii de moarte, se obține, la nivel scriptural, un grad înalt de poeticitate, frazele sunt ritmate, lirice, prin excelență. Moartea văzută ca exil suportabil este o altă, interesantă, abordare a textelor cioraniene, tot cu fecunda investigare a unei plurifațetate filosofii a morții.

Pe aceeași lungime de undă se află și Caroline Laurent, în Poétique de la mort chez Cioran. Dumneaei observă cum Cioran face, din frecventarea susținută a morții, un fel de „tautologie magnifică”, un orizont poetic, transpus în cuvinte, dar și în muzică, într-un „vertij fără încetare reluat”. Frazarea cioraniană poate fi apropiată de muzica lui Bach. Se fac trimiteri pertinente la textele în care compozitorul devine sursă de inspirație și de reflecție. Subtextul creat prin ocurența morții, prin recurenta ei semantică, transformă, ne atenționează Caroline Laurent, textul cioranian în elegie.

Asupra forței cuvintelor și a sintagmelor cioraniene se opresc, în articolele lor, și ceilalți participanți la colocviu. Spre exemplu, criticul și eseistul Constantin Zaharia, în L'indicible, la mort et l'immortalité, vine cu sugestia elaborării unei metodologii de sondare a potențelor morții, acolo unde filosofia pare să nu mai fie suficientă în efortul de problematizare a temei. Se declară sceptic în ceea ce privește teritoriul conceptual în care ar putea să fie circumscrisă moartea, ca instanță demolatoare de limbaj.

Aurélien Demars, în L'esthéthique du suicide selon Cioran. L'éclat, l'écart, l'éclair de la mort, vorbește despre o conștiință agonică și despre o metafizică a morții, recuperabile din aprofundata, inepuizabila interpretare a morții. Exercițiul său hermeneutic așază în oglindă „timpul morții”, fugace, înșelător, cu filosofia existențială rusă, care l-a influențat pe Cioran.

Conceptul filosofic scoate la lumină altele, afine, într-o nevoie de a recrea tabloul tuturor cuvintelor modelatoare, din opera cioraniană. Existență, vid, neant, viață, nimic și așa mai departe, multe dintre acestea fiind cuprinse la finalul volumului, în binevenitul ghid lexical însoțitor sau Index rerum, ca oglindire a semantismelor instaurative, care traversează creația nihilistului român și-i jalonează impecabil, magistral, gândirea.

Volumul acoperă arii variate de interes, precum fenomenologia morții, unghiuri diferite de analiză a sensurilor pe care le degajă moartea, acest concept dominant, intrat pe ușa din față, dintotdeauna, în recuzita filosofiei și a literaturii, dar care pare să hrănească, în alte dimensiuni ale interogației, textul cioranian. Textul lui Cioran este privit ca o densă țesătură de sensuri care converg spre același punct instaurator, este perceput ca un sofisticat mecanism de coeziune interioară, ca un element de sublimă legitimare a unei gândiri care atinge, prin monumentalitatea ei, însemnele geniului.

Toate articolele reunite în acest volum consună. Sub forme stilistice diferite, în aceste texte, la unison, ni se amintește că, la Cioran, acest concept, moarte, irigă întreg conținutul, e omniprezent, circulă prin toate venele și arterele textuale, chiar și atunci când nu-l vom afla ca atare, direct grafiat, cu literă mică, cu literă mare, în text, el își trimite elitele conceptuale congenere, batalioanele de sensuri, aflate într-o permanentă relație de tangență, de imbricare semantică.

Volumul Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques este omogen și prin această subiacentă formulă de comunicare. În plus, beneficiază de o parte secundă, Points de fuite, care prezintă, într-un tablou recuperator, receptarea lui Cioran în Italia și fortifică imaginea unui filosof devenit, în ultimele decenii, un reper incontestabil. Sunt trecute în revistă, de către Mihaela-Gențiana Stănișor, în La résurrection de Cioran en Italie, toate evenimentele cioraniene și toate cărțile de autor sau traducerile apărute în ultimii ani. Lista e completată cu rândurile scrise de Antonio Di Gennaro, Cioran en Italie. De asemenea, Rodrigo Menezes realizează o scurtă prezentare a celui de-al VIII-lea Colocviu internațional dedicat lui Cioran, desfășurat în Columbia, la Universitatea Tehnologică din Pereira, în octombrie 2015. Aurélien Demars plusează printr-un binevenit tablou sinoptic al principalelor colocvii internaționale consacrate lui Cioran.

Cioran e interpretat, așadar, prin prisma filosofiei pe care o promovează în scrierile sale, și care nu poate exclude, sub nicio formă, conceptul polimorf, complex, al morții. Volumul se așază într-o vastă activitate de arhivare a scrierilor despre Cioran, unul dintre cei mai vizitați filosofi contemporani. Frumusețea acestei cărți, care dă seama, la urma urmei, despre noima unor lucrări prezentate la un colocviu dedicat lui Cioran, unitatea ei rezidă în faptul că acești autori, deși veniți din spații culturale și cu pregătiri diferite, formează o comunitate a cioranienilor, elitistă, cu proiecte în perspectivă, cu, în sertar, probabil, alte cărți despre Cioran, care-și așteaptă publicarea, la edituri din țară sau din străinătate. Cu toții duc o adevărată luptă de „supraveghere” a textelor cioraniene, de interpretare pertinentă a lor, de surprindere a noutății și a forței conceptuale a vocabularului care face din text, cu trecerea timpului, operă. Cu toții s-au angajat într-o activitate migăloasă, de permanentizare a unei tradiții care-și desface aripile pe axa unei temporalități, adesea, derutante. În calitate de hermeneuți, reconstruiesc meticulos, competent, angajat, semnificația profundă, greu de prins într-un tipar, a textelor cioraniene, intenția acestora, sufletul sau muzica din ele. Ne învață subtil sau doar sugerează cum să ne adaptăm la paradoxurile existente, cum, prin lecturi sistematice, împătimite, din Cioran, să ne apropiem, preț de o viață, de intangibilul contur al morții, de indicibilul ei fel de a se insinua, hic et nunc, în litera care se scrie neîncetat.