logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

Istoria în literatură şi personajul de suflet al autorului*

 

logoRomanul Călăreţul de fum apare în anul 1984. O reeditare se cerea a fi făcută, acum, când câmpul prozei româneşti actuale nu abordează cu consecvenţa necesară temele grave ale istoriei destul de recente ale spaţiului românesc. Până la urmă 200 de ani nu par „o trecere prin timp” doar prin greutatea firească a cercetării istoricilor. Lumea fanariotă, balcanismul „de împrunut” a spaţiului românesc este astăzi „piatra tare” a romanului istoric românesc actual. Şi acest lucru nu mi se pare a fi tocmai decent.

Apoi, să fi fost o coincidenţă faptul că apariţia romanului lui Radu Ciobanu (la Editura Militară) în 1984 era prilejuită de împlinirea a două sute de ani de la izbucnirea revoluţiei (ne-am obişnuit oarecum cu termenul impropriu de „răscoală”) lui Horia? Cartea este extrem de documentată, nefiind doar o dovadă a unei ficţionalităţi în sine. Emoţiile, umilinţele, revoltele, reveriile şi dramele teribile, toate aceste sentimente şi stări de un naturalism bine temperat amplifică valoarea, în primul rând literar-artistică a romanului, acesta fiind în aceeaşi măsură de un realism obiectiv. În ansamblul lui, romanul este, clar, o sinteză a informaţiei topite în trama acţională caracteristică literaturii. O acţiune sever controlată, unde marca autorului, stilul lui puternic dramatic, conturează un roman – operă literară – unde valoarea intrinsecă a scrisului auctorial, aşează romanul pe un meridian alături de Mihail Sadoveanu şi de Liviu Rebreanu. Romanul este construit epic armonios, cum am mai spus fiind cuprins de o învăluire emoţională fără înveliş patetic.

Epicul se alătură, cu asupra de măsură, pe cercetarea arhivistică, pe o abordare istorică curată. Construcţia polifonică, unde discursul naratorului, împreună cu grafiile epistolare, sunt un ferment jurnalistic bine aşezat. Totul se înconjoară detaşat de dilemele veacului XVIII într-un mixaj echilibrat, fără efuziuni naţionaliste, vindicative cu orice chip. Căpitanii învolburatei revolte sunt înconjuraţi de o candoare reţinută, împletită cu o obiectivare deplin realizată, prin apropierea necontenită de adevărurile documentate din arhive. Nevoia de certitudini a grofilor, sălbăticia lor calculată, nevoia acestora de a se justifica în faţa autorităţilor imperiale este suprapusă peste eternul provizorat al românilor venit din urma veacurilor de oprimare. Aşa-zisele „erori” ale mişcării revoluţionare sunt inerente şi înţelese cu mult discernământ. Paradoxal, lumea europeană se mişca. Viena imperială avea atât momente de ezitare, cât şi o nevoie reală de schimbare în bine a naţionalităţilor. Era clar că românii nu mai suportau retrograda spoliere a nobilimii maghiare, caracteristică Evului Mediu, aceştia fiind lipsiţi aproape de orice drepturi. Povara obligaţiilor depăşea orice închipuire obişnuită.

În roman, binele şi răul nu mai au valenţe etice şi morale. Populaţia românească, oprimată, scoate în faţă pe cei trei eroi din nevoia de simboluri. Horia, Crişan şi Cloşca sunt puşi în faţa unor cazuri concrete de violenţe şi de asupriri. Fiecare din exemplele individuale de spoliere, de teroare sunt mobiluri ale revoltei celor trei capi. Izbucnirea revoltei, urmare a unor cazuri individuale de spoliere şi de terorizare, îl fac pe Crişan să nu mai aştepte decizia lui Horia de a porni răzvrătirea. Momentul descris în roman este impresionant. Diferitele personaje, introduse în roman la început, conturează limpede neliniştea şi erupţia conflictului, de la început necontrolabilă. Onorabilitatea baronului Josika, formală şi rece, oarbă în intransigenţa ei, neliniştea – un fel de nelinişte metafizică – este copleşită de o mare încărcătură de laşitate, de slăbiciune şi de cruzime absurdă.

Înainte de a parcurge epica propriu-zisă, se cuvine să cităm, „ex tempori” obsesia „călăreţului de fum”, imagine eterică ce parcurge, prin veacuri, şi vine, aproape pe căi oculte spre contemporaneitatea autorului. Căutând subiectul cărţii, cu febrilitatea oricărui început de epos – şi, de ce nu, de un ethos incipient –autorul romanului, precum şi căutarea subiectului sunt învăluite de o anume taină: „Eram în tren, în drum spre Bucureşti, într-un final de februarie, spre sfârşitul anilor 70, cred. La ceas de prânz ajunsesem la Feldioara. Peisajul era acoperit de o zăpadă imaculată care scăpăra în seninătatea zilei. (…) Şi, deodată, pe creasta unui deal, am văzut alergând un călăreţ, învăluit într-o uşoară ceaţă sidefie. Pe acel fond, în contre-jour, călăreţul negru, zăpada albă, priveliştea era extraordinară, veritabil crochiu delicat, în tuş. Şi atunci, instantaneu, mi-a venit în minte titlul: Călăreţul de fum – ia uite, mi-am zis, ce titlu frumos de roman -, dar totodată s-a produs şi asociaţia între Răscoala lui Horia, despre a cărei comemorare la nu ştiu câţi ani tocmai citisem în revistele luate cu mine, şi călăreţul enigmatic despre care se spune că îl însoţea peste tot, ca un duh veghetor, ca un genius loci , pe Horia…”

Călăteţul de fum, fantomatic şi emblematic în aceeaşi măsură, o anume privelişte baladescă feresc conţinutul romanului de limpeziri care, de multe ori, pot compromite mesajul naraţiunii. O simpatie firească a autorului pentru români, deşi nu ocoleşte şi unele trăsături negative ale lor, (pădurea cu uscăturile ei!) se regăseşte în această frământare plină de tensiune şi de neprevăzut.

Complexitatea naraţiunii se va vedea în a doua parte a romanului când efigia difuză a „crăişorului” Horia, planurile, strategiile şi domeniul ardelenesc – al Tării de Piatră – permanent acoperit de ceţuri ce adâncesc neliniştea şi ameninţarea permanentă la care este supus Horia, se suprapun pe un fond de mare anvergură. Toate se văd în trama narativă. Se suspectează existenţa unor indivizi care ameninţă din interior măreaţa ridicare de energii a românilor, din toate straturile: lăcomia unor primitivi, pentru galbenii puşi pe capetele celor trei, nu mai puţin existenţa acelora, de o anume anvergură intelectuală, poziţionaţi în straturile conducătoare ale imperiului, unii dintre ei rămaşi în istoria obiectivă a românilor, fac suma componentelor şi structura romanului. Epicul acoperă şi acele strategii ale compromisului, să-i zicem diplomatic, dar nu suficient de elocvent pentru nevoia de dreptate a imensei mase de români obidiţi. Şi mai este ceva, misteriosul personaj, călăreţul de fum, se construieşte parcă pe sine venit dintr-un subsidiar alter-ego: „în lumina gălbuie şi fără vlagă a ştearţului, părea un irod dintre cei ce cutreieră satele în noaptea de Ajun. Umbra i se înălţa întunecând peretele, iar sâmburele plăpând de lumină, neputând s-o biruie, o făcea să tremure şi să se legene ciudat, deşi omul tot neclintit stătea, ca şi când s-ar fi făcut una cu lemnul laviţei şi al mesei bătrâne”, fiinţialiteatea acestuia identificându-se cu o statuie neclintită, şi totuşi mişcătoare, şi care se face una cu lemnul laviţei şi a mesei bătrâne, recuzite la fel de statuare.

Vorbind de cinematografismul romanescului, cu epicul lui pe două centre ale acţiunii lui – grofii, nobilii unguri din Ardeal, spoliatori fanatici şi totalitari, şi iobagii coborâţi, în afara voinţei lor, pe treapta animalităţii, nemaisuportând jugul spoliator – autorul „propune” într-un fals echilibru, imaginea „luminatului” împărat de la Viena, dorit de populaţia iobagilor ardeleni ca un mijlocitor pentru luminare, în aceeaşi măsură privit cu rezervă de grofi. Se produce o ruptură între naivitatea speranţelor iobagilor şi realitatea crudă, când aceştia realizează că împăratul pactizează cu nobilimea; Horia însuşi constată că atunci „când stai de vorbă cu el, pare om de omenie, dar nu-i decât un mincinos”.

Documentat, autorul se pare că a parcurs cu piciorul spaţiul dintre Mureş şi Crişuri. Casa baronului Anton Josika acoperit de ceţuri, chiar şi când soarele este vizibil, precum şi locul neliniştitor din ajunul uciderii lui Horia, sunt cele mai reprezentative spaţii ale Începutului şi Sfârşitului, simboluri oarecum ezoterice, şi care sunt unite de aceeaşi ezoterică efigie ceţoasă a Călăreţuluiu de fum. Evenimentele în desfăşurare între cele două „porţi”: cea de la început, autoritară şi maiestuoasă, şi cea de la sfârşit, simplă şi esenializată, dar la fel de maiestuoasă, conving întru totul că lumea transilvană aştepta, mesianic, eliberarea din întuneric şi suferinţă. Mitul Conducătorului şi al Eliberatorului se conturează de la început cu mare forţă. Este emblematică spusa unui ţăran când este anchetat: „Apăi, domnule dragă, (…) Horia ăsta-i aşa, o vorbă de-a noastră, ca şi cum ai zice că dă Dumnezeu de vine ea şi ploaia…”. Aura personajului, devenit legendar simultan cu răbufnirile mulţimii, este întărită cu mare forţă vizionară de aceeaşi fantasmă protectoare a misteriosului personaj cu chivără roşie, despre care nimeni, parcă, nu ştia nimic, nici chiar însuşi Horia.

În cinematografica reconstituire istorică, lumea românească este ea însăşi un personaj. Violentă din disperare, inferioară în ochii grofilor – nişte creaturi neevoluate, spun ei, cu defecte care ţineau de instincte şi ură – acest neam „se distingea prin această faimă a cerbiciei şi sfruntării”. Grofii erau îngroziţi de faptul că „prin mijloace greu de priceput, o veste importantă pentru neamul valahilor putea să străbată într-o singură zi o distanţă cum ar fi cea dintre Brănişca şi Câmpeni sau Zlatna”. O la fel de cinematografică imagine a tăvălugului revoluţionar este formula de epos plenar, o panoramă ce rezultă din obiectivul imaginaţiei autorului: „Pe toată valea Crişului Alb, din sus de Brad, până departe către Hălmagiu, zorile acestei ultime duminici a lui octombrie aduseseră o ceaţă deasă, lăptoasă. Încă nu brumase, dar răcoarea pătrunzătoare se strecura pe sub sumane şi pieptare. Oamenii o porniseră de cu noapte. Unii de pe la Căzăneşti, Obârşia ori Bulzeşti, chiar de cu seară. Cunoşteau cu toţii semnele văzduhului şi ale pământului şi ştiau că asemenea ceaţă urma să se ridice peste câteva ceasuri risipită de soarele molatic de toamnă. Umpluseră toate drumurile şi scurtăturile care ieşeau în dâmbul bisericii din Mesteacăn, mai mulţi decât la orice nedeie. Veneau singuratici sau în pâlcuri, cei mai numeroşi pe jos, bocănind cu bâtele în drumul pietros, alţii pe cai mărunţi, înşeuaţi cu tarniţe de lemn aşternute cu cergi de lână”.

Radu Ciobanu interpune între cele două tabere, a oprimaţilor şi a spoliatorilor o altă lume, pseudo-confesivă, cea a corespondenţei vicecolonelului Johan Schultz von Leichenthal intreţinută cu nobilimea de la Viena. Există o simpatie, aparent involuntară, faţă de lumea obidiţilor iobabi români bântuiţi de nedreptăţi şi sărăcie, pe care îi cunoaşte îndeaproape. Cu obiectivă luciditate vede şi dezmăţul bestial şi rapace a „castei” nobilimii maghiare, trufaşă cînd este vorba de prezenţa trupelor imperiale, la început pacificatoare.

Fondul romanului, o pendulare între un uşor naturalism – când creează destule scene cutremurătoare – şi nevoia unei reconstituiri obiective, apropie subiectul de opera înaintaşilor Mihail Sadoveanu ori Liviu Rebreanu (crimele comise la Criscior, bunăoară). Excelent documentat (să nu uităm că, aproape simultan cu apariţia primei ediţii a romanului, istoricul David Prodan edita o sumedenie de documente cu privire la evenimentele petrecute cu două veacuri înainte), dar spre deosebire de cei doi corifei ai romanului românesc, autorul Călăreţului de fum reconstituie cu mijloacele artei literare, fapte reale ale istoriei transilvane, nu prea îndepărtate. Este, de fapt una dintre cele mai valoroase „puneri în scenă” a unui eveniment real al istoriei, tulburător tocmai prin reliefarea unor „daturi” umane, fireşti: credinţa într-un ideal, dragostea, mândria şi speranţa, dar şi frica, ura, disperarea, solitudinea şi, uneori, laşitatea şi trădarea.

O privelişte narată magistral, care dovedeşte că Radu Ciobanu este „alesul” în pleiada marilor romancieri români este următoarea: „Oastea Horii se rostogolea ca o apă mare şi tulbure care smulge şi huluie tot ce întâlneşte în cale. În unele locuri, când da de lărgământ, îşi domolea curgerea, se răsucea în loc, isca vârtejuri şi izbea în maluri, lăsând apoi în urmă şi mai mare prăpăd”.

Parcimonios cu „spectacolul creaţiei” sale, Radu Ciobanu are totuşi un moment de revelaţie, să-i zicem lăuntrică, atunci, când într-un spendid dialog cu Monica Pillat (Dincolo de aşteptare. Dialog în larg, Editura EIKON, 2016), relatează cu mare sinceritate „greul” elaborării frescei cinematografice a momentului istoric precum şi ce a declanşat febrilitatea actului creaţiei, vorbind în acelaşi timp şi despre Nemuritorul albastru, un alt important roman al autorului: „În afară de respectarea cronologiei reale a Răscoalei, n-am ştiut dinainte nici cum va decurge „scriitura”, nici cum am s-o închei. Cartea s-a configurat din mers, oarecum de la sine, fluent, proces favorizat, desigur, şi de pasiunea autorului pentru lucrul său, cum şi de plăcerea de a-şi vedea lucrul rodind pagină cu pagină... Deosebirea dintre „Nemuritorul...” şi „Călăreţul...”, amândouă născute dintr-o imagine, stă în faptul că despre realul Toma nu se ştie mai nimic, pe când despre Horia se ştie, cât se poate şti, aproape totul. În „Nemuritorul...” l-am inventat de fapt pe Toma, cu grija de a rămâne veridic în ordine artistică, în timp ce în „Călăreţul...” a trebuit doar să umplu cu viaţă interstiţiile dintre fapte reale. În ambele situaţii însă, neprevăzutul a fost cel care a decis configurarea cărţilor. Cu precizarea că, în timp ce scriam „Călăreţul... ”, ştiam cum a sfârşit personajul principal. Dar, cum nu-mi plac scenele hard, întrucât, îmi zic, există destulă violenţă şi barbarie în realitate, n-are sens s-o mai exhibăm şi în artă, nu voiam să închei cu oribilul episod al tragerii pe roată. Ştiam, deci, de la început că nu aşa voi încheia. Dar atunci cum? Şi n-am cunoscut finalul decât tot aşa, lăsându-mă în nădejdea inspiraţiei din ultimele pagini. Iar ceea ce a ieşit mi se pare mult mai pregnant, mai expresiv emoţional şi mai bogat în sugestii decât relatarea unei execuţii bestiale... Fluierul – care nu putea, n-avea voie să fie unul oarecare, ci unul purtător, cum zice Blaga, de „sarcină mitică”, mi s-a revelat, în ceasul al doisprezecelea, când începusem să aştern ultimul alineat. Scriam uşor panicat fiindcă nu ştiam cum să închei fraza, fiind şi încheiere de carte, şi deodată mi-am amintit că lui Horia îi plăcea să cânte din fluier, iar cuvântul s-a ivit sub stilou oarecum de la sine, ca aşternut din înalt: „... şi atunci îi păru deodată rău că nu-i ceruse contelui să-i înapoieze fluierul. ” Punct. Dincolo de care, aceeaşi voce, care poate fi şi a lui Alter Ego, mi-a şoptit că nu mai urmează nimic: s-a spus tot ce trebuia spus. ”

 

* Radu Ciobanu, Călăreţul de fum, ediţia a III-a, Editura Limes