LECTURI PARALELE
Constantin Butunoi
poet, Arad
Un continuu dialog cu sine*
Liviu Ioan Stoiciu, de la debutul editorial (1980) şi până în prezent, a reuşit o impunătoare operă poetică apreciată la nivel naţional şi tradusă în mai multe limbi străine.
Cu volumul La fanion (1980) obţine Premiul de debut al U. S. R. , apoi au urmat numeroasele sale volume de poezie pentru care a obţinut premii şi distincţii preţioase, amintim doar pre miul „Tudor Arghezi” şi cel mai important, „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
În jurul cantonului 248, unde a copilărit şi unde se petrec tot felul de întâmplări fabuloase, LIS, după cum mai este cunoscut poetul, îşi circumscrie o mare parte din opera poetică. Volumul Efecte 2. 0 purtând marcă „ciudăţeniilor” scriiturii stoiciene, pare să fi ieşit din matcă.
Multe poeme sunt construite după un scenariu aproape identic: convorbirea cu sine, prilej folosit de poet pentru a-şi sonda propria existenţă: „Ce cauţi, de fapt, şi nu găseşti? Nu mai/ căuta ceea ce nu se vede! Dumnezeu e în tine, nu în zare” (p. 9).
În dialogul purtat cu sine, într-o modalitate care surprinde, eul apare sub diverse ipostaze: „Eu sunt oricum în inferioritate – vârsta, depresia, / lipsa de motivare de a continua, / totul pare a fi expirat. ” (p. 12); în stare de alarmă: „Pericole sunt peste tot, nu? Trebuie să înveţe să fie prudent…” (p. 17); luând în derâdere urgenţele: „îmi spui că te duci în/ grădină, să vezi dacă s-a copt fasolea. Tu/ nu eşti sănătos la cap, / înţeleg să te duci să vezi dacă nu-ţi dă cafeaua în foc, / la bucătărie” (p. 35); exprimarea sinceră a dorinţelor: „Dacă ar putea să se propage în/ vis în mare taină, acolo unde încetează orice dezvoltare/ şi unde nimic nu se înfăptuieşte, unde te poţi/ desfăta, trândăvind, fără instinct, fără/ pulsaţie?” (p. 53) etc.
În cele trei grupaje, după cum este organizat volumul, Rar sus, Împotrivirile şi De necuprins, poezia nu se desfăşoară „liniştit”, este aleasă calea tensionării, se ajunge chiar la contorsionare: „Făcând ca tot ce e malefic şi/ dăunător să dispară. Ar vrea el. Multă vreme a crezut că/ sunt foarte eficiente grijile, reflectări ale/ frumuseţii. Nimeni nu-i împlineşte nici o dorinţă…” (p. 52); „Vede numai partea întunecată a lucrurilor. Chiar dacă sunt/ lucruri care nu merită. Mă simt vinovat” (p. 81) sau: „…În/ aşteptarea ta m-a prins iar noaptea, am ieşit până/ la urmă din propria-mi cochilie, am/ ocolit biserica prin spate (…) mi s-a părut/ că ai venit! Şi am intrat în criză. În cimitir/ era lună plină…” (p. 73)
Discursul poetic este marcat de prevalarea adresării de tip raţional, dar nu lipseşte nici cea de tip emoţional: „Te înalţi/ periculos de la pământ, eşti extras, mai exact, te uiţi/ atent de sus şi strigi:/ acestea sunt ruinele mele, câtă frumuseţe…” (p. 10)
Trecerea rapidă, de le anodin la fapte semnificative şi invers, nu împiedică zâmbetul provocat de ironia fină întâlnită în multe poeme: „…Că ani la rând, având puşca de vânătoare, era/ obligat să împuşte ciori, era plan, / trebuia să te prezinţi cu/ ghearele lor: oare ce făceau comuniştii/ cu ele?” (p. 72)
Amalgamarea realităţii cu imaginarul se produce în aşa fel încât cititorul, în melanjul obţinut, îşi pierde „discernământul”, nu mai ştie în ce parte se află, acceptă soluţia poetului fără opoziţie: „A venit anume până aici, / la una dintre intrările subpământene – şi are chef să se/ distreze. Eu sunt groparul/ satului, se prezintă unei domnişoare sosite cu/ familia de la oraş la iarbă verde. ” (p. 90)
Deşi nu a fost un răsfăţat al criticii de specialitate, opera i s-a bucurat de aprecieri din partea lui Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban şi lista ar putea continua, amintim doar pe Daniel Cristea-Enache, care vede o intersectare între lumea lui Liviu Ioan Stoiciu şi lumea lui Sorescu din La Lilieci, fapt sesizabil şi în acest volum; „adieri” soresciene întâlnim în câteva poeme, l-am ales pe „Lasă, te spânzuri mâine” (p. 67) din care cităm: „(…) Boule, stai suit pe scaun, înnebunit de nelinişti, / cu funia în jurul gâtului şi nu/ te mai hotărăşti, acum s-a găsit liliacul să înflorească”.
Un optzecist atipic, care şi-a construit un drum singular ocupând un loc de frunte în poezia actuală, fiind cu totul îndreptăţită afirmaţia lui Răzvan Voncu: „E reconfortant că, într-o lume a simulacrelor şi a perdelelor de fum, avem asemenea scriitori, pe care, vorba lui Marin Preda, îi poţi crede pe cuvânt”.
* Liviu Ioan Stoiciu, Efecte 2. 0, Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2017