LECTURI PARALELE

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Muzica oratoriului liric*

O carte surprinzătoare – şi ca formulă lirică, ceremonios ritualică, şi ca substanţă, experienţă de viaţă pusă în joc, recognoscibilă, de astăzi – publică Ela Iakab, o poetă cu ştiinţă de carte, care nu scrie aşa, după ureche, precum alţii, „din talent”, ci filtrîndu-şi atent lirismul prin sita deasă a unei culturi lirice funcţionale. Doar aparent această poezie nouă a Elei Iakab este religioasă. Poeta mimează cu dexteritate muzica oratoriului liric. De unde şi sunetul ei de orgă, de cor antic ori chiar de liturghie. Toate ascund însă o trăire profană, nu sacră. Şi încă una mistuitoare:

Vamă îngerească

Nimeni nu m-a iubit,

până la mistuire.

Numai deşertul,

cu pulberea lui năucitoare,

a ştiut să ardă

în rănile mele.

Numai deşertul,

cu jertfa lui mută,

a pus vamă îngerească

între mine şi moarte (p. 14).

Aşezarea ei în poem nu e una aşadar chiar canonică, dimpotrivă, e cît se poate de concretă existenţial, de reacţie, de răspuns la provocările vieţii, iar nu de supunere, fie şi fericită, la un adevăr suprem, de neatins, de neînţeles:

Pergament himeric

Am cioplit toate chipurile

singurătăţii mele

în pietre, adunate de eremiţii fără

nume,

sub cerul pustiei.

Caravane şi nomazi strivesc ritmic,

sub paşii grei şi orbi,

semnele şi urmele care dau strădaniei mele

forma geometriei sacre (...)

Unde eşti, Doamne, ascuns, cu piatră cu tot?

Eu sunt încă aici,

răstignit înlăuntrul şi peste pietrele pământului,

care desenează floarea vieţii.

Eu sunt încă aici.

Pustiul e şi astăzi un pergament himeric! (p. 16)

Peste poeme pluteşte, de altfel, o sinestezie a tuturor religiilor, de la Sumer şi pînă astăzi. Doar muzica lor este captată, şi încă în acelaşi registru, o precipitare în expresie a sacrului. Asta e, în fond, intenţia exclusivă a poetei – captarea prin sunet a sacrului:

Monolog

Iată, Athanasios, numele meu,

nu înseamnă că nu cunosc

şi nu voi cunoaşte moartea,

deoarece sunt fiu al cerului, ca Ahile,

scăldat de zeiţa-mamă în apele Styxului.

Nu, nu, nu, cineva de sus

interzice mereu

moartea trupului meu ,

complet vulnerabil... (p. 20).

Ela Iakab are disponibilitatea aceasta de a mima ceremonios-ritualic raportul ei cu viaţa luîndu-şi drept mijlocitor retorica, bine însuşită, a rostirii lirice vechi în care ascunde bine, vreau să spun cu subtilitate, toate angoasele, tensiunile şi interogaţiile unui om de astăzi. Postmodern? Fie şi postmodern:

Hierofanie

Când mi-ai surghiunit sufletul

de dansator celest

într-un corp muritor,

mi-ai promis că,

din şapte în şapte vieţi,

vei coborî pe pământ,

să vezi de aproape

cum mă rotesc

în dansul elementelor,

a ofrandă.

Spune-mi, Doamne, că întîlnirea noastră

de lângă Arborele Vieţii,

nu a fost şi nu e o nălucire!

Şi, Dumnezeul meu, nu mai lăsa niciodată

să se facă întuneric în amintirile mele. (p. 112).

P. S. Cartea aceasta este bilingvă, în română şi italiană. Traducerea aparţine poetei înseşi. Nu ştiu însă ce calcule îşi fac tot mai mulţi autori, în special poeţi, care-şi traduc singuri creaţiile într-o limbă străină (de regulă, engleză), asta chiar înainte de a fi fost confirmate valoric la ei acasă, adică în limba română. Cred că valoarea certă a poeziei semnate de Ela Iakab în acest volum nu forţează o asemenea opţiune îndoielnică.

* Ela Iakab, Cartea lui Athanasios / Il libro di Athanasios, Editura Grinta, 2017