LECTURI PARALELE

Felix Nicolau

critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Un roman istoric modern*

De la bun început, romanul lui M. B. Ionescu Lupeanu surprinde prin inovaţia redactării şi a fragmentării naraţiunii. Cred că procentul de romane istorice reuşite este de 1 la 10 rebuturi. Cele rebutate mai toate se întrec în acumulări liricoide sau avalanşe de aventuri fără nicio fundamentare psihologică. De aceea, când prind un asemenea roman, mă pregătesc să mă distrez/ plictisesc pe cinste, dat fiind că aproape sigur îmi va abuza inteligenţa. Ce-i drept, mi-o abuzează cam 90% din actuala literatură română.

Icre negre proaspete, în pofida titlului cam prea apetisant, s-a dovedit o excelentă surpriză. Surpriză pe care şi prefaţa lui Ioan Holban o… surprinde. Scriitorul a debutat în 2015 cu Strigoii lui Şuţu şi de atunci „tema medievală” şi „spaţiul balcanic” nu l-au mai părăsit (Ciumăfaia, 2016). Holban observă că homo balcanicus e un homo duplex (s-a tot spus acest lucru) pentru că se hibridizează şi îşi pune o mască de histrion pentru a putea vieţui într-un spaţiu social-cultural hibridizat şi el. De aici ar reieşi „structura sa bipolară” marcată de fanariotism: „superficialitate şi lene orientală [...], versatilitate, adaptabilitate, spirit tranzacţional, ipocrizie şi cruzime rafinată”. Literatura română deţine o bogată colecţie de asemenea personaje.

Dincolo de atmosfera parabolică şi de „naraţiunea cu avertizor” (I. Holban), proza aceasta se distinge prin fragmentarismul ei simbolic, dinamic şi esenţializat. Niciun fel de povestire leneşă, de descriptivism mâlos şi letargic. Deşi scrie despre Levant, autorul oprimă „logica suprarealistă a fragmentului” ce dinamitează „canonul romanului istoric” (IH).

Lupeanu nu se joacă atunci când vine vorba de cuvinte. Comparat cu barochiştii noştri bizantini, aşa ar părea. Dar tocmai el este în stare să se joace cu ele când începe şi sfârşeşte abrupt sau când comprimă uluitor informaţia/ relatarea. Adesea ai impresia unui roman-SMS. Datorită acestei metode, nici referinţele culturale/ istorice, care abundă în carte, nu sunt fastidioase. De exemplu, cuvântul „veridicităţii” ar fi insuportabil într-un context lăbărţat, dar aici, într-o aparentă schiţă, este cum nu se poate mai potrivit: „Prietenii grecului. / O beţie în Deltă. / O partidă de vânătoare. Două-trei arme, mărci ale veridicităţii”.

Erudiţia subtextului este telescopică şi la primele pagini nu eşti sigur că nu parcurgi o bibliografie adnotată (de ex, Ion Neniţescu, apud Luca Ionescu, Judeţul Tulcea. Dare de seamă prezentată Consiliului Judeţean, Bucuresci, Tipografia Curţii regale, F. Göbl Fii, 1903, p. 187).

Căpitanul Hassan este o apariţie teribil de masculină, demonică şi perversă. Portretul i se încheagă treptat. Romanul nu este încercat de nicio altă pudoare în afara celei lingvistice. Numirea se face prin arhaizare, parafrază şi tot felul de alte mijloace stilistice care evită vulgaritatea banală ori teribilistă. Pe insulă, refugiaţii descoperă un vas antic. Locurile vechi, obiectele străvechi nu impresionează, ci parcă încheagă o aură ritualică în jurul unor acţiuni de pomină: „Pe fundul lui, sta scris: Glaucus din Possidia m-a închinat lui Ahile, stăpânul insulei. Neatins, de veacuri, într-o grămadă de amfore sparte, lângă ruinele templului. Căpitanul Hassan a păstrat în el grăsimea vacii de mare. Pusă pe mădular, îi înlesnea pătrunderea în Ahmad şi puştiul ajungea pe culmile plăcerii. Trebuie că nu era un novice”. ¨

Cu cât mai multă cultură împrejur, cu atât mai intensă perversiunea. Şi totuşi, dacă facem o comparaţie, vedem cât de câştigat iese Icre negre proaspete faţă de Viaţa lui Kostas Venetis. Aici totul este pus într-o ecuaţie a eficienţei şi a inflamării treptate a unei imagini, pe când Octavian Soviany intra într-o levantină sarabandă a descrierilor de perversiuni, în care cel mai mult conta expresivitatea de dragul expresivităţii, cam ca la actualul scriitor naţional.

Toate cruzimile şi desfrânările contribuie la conturarea unei atmosfere, a unor idei. Aşa se întâmplă când Ahmad este ucis de echipajul naufragiat iar ficatul lui este gătit la cină, aşa se întâmplă când mădularul lui Ahmad, tras într-o ţepuşă, este înfipt la intrarea în peştera unde se refugiase Hassan, aşa se întâmplă când, salvaţi fiind în 1740, Hassan îi va ucide oribil pe foştii tovarăşi pentru a răzbuna moartea lui Ahmad.

Dioncolo de expresivitate şi caracterologie, verosimilul naraţiunii este cimentat prin includerea unor documente. Descrierea întoarcerii lui Hasasan în Constantinopol este preluată în subtext, direct în franceza lucrării lui Joseph von Hammer-Purgstall , Histoire de l'émpire ottoman depuis don origine jusqu'à nos jours, Tome Quinzième. Depuis le Traité de paix de Belgrade jusqu'à l'avénement du sultan Moustafa III, 1739-1757, Paris, Bellizard, Barthés, Dufour et Lowell, MDCCCXXXIX, pp. 48-50. Cum se vede, ceva sămânţă postmodernistă de Şcoala de la Târgovişte a prins rădăcini şi aici.

Un roman excelent, aşadar, datorită construcţiei, tehnicii, informaţiei, inventivităţii şi suspansului. Remarcabile personaje îşi transmit ca pe o ştafetă apucăturile bestiale, perversiunile, dar şi curajul faptelor mari. Iată-l pe Nikos, devorat de patimi incontrolabile: „A pierdut şirul vezicilor de berbec folosite înainte de a vulcaniza cauciucul. Cu aşa numitele redingote englezeşti trase pe mădular, a înfiorat femeile de pe ambele maluri ale Dunării. Multe paciaure au fugit la vederea drăcoveniilor. O mătărângă cinstită ar fi primit bucuroase”.

Vitalitatea scriiturii e la polul opus levantinismului, dar şi ardelenismului. De aceea, un aşa roman istoric ne prinde tare bine.

* M. B. Ionescu Lupeanu, Icre negre proaspete, Editura Junimea, 2017