LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
În căutarea zilelor pierdute*
Am mărturisit adesea plăcerea mea de a citi jurnale. Le-am devorat de câte ori le-am avut la îndemână. La repezeală, mă gândesc la cele semnate de Pessoa, Kafka, Dali, Cesare Pavese, până la cele scrise de Adrian Marino, Cărtărescu, Mircea Zaciu, Sebastian, Alice Voinescu, Bujor Nedelcovici, Arşavir Acterian. Era inevitabil să scriu despre ultimul* care mi-a căzut sub ochi, aparţinând scriitorului Gavril Moldovan, ajuns, iată, la a doua ediţie revizuită şi adăugită. Jurnal care a obţinut premiul „Liviu Rebreanu” la Colocviile „Rebreanu”, ediţia a XXXIII-a (26-27 noiembrie 2015, Bistriţa), organizate de Biblioteca Judeţeană, preşedintele juriului fiind Cornel Ungureanu. Autorul a debutat în anul 1966 în revista „Tribuna” cu poezia Tăcere, pe care Ion Pop, mentorul grupării echinoxiste, o va aprecia ca fiind „o baladă stranie cu accente existenţiale”. Cam în acelaşi timp debutau Dinu Flămând şi Ion Mircea, nepoţii lui Aurel Rău şi Dumitru Mircea. Tot pe atunci debuta şi arădeanul Petru M. Haş cu volumul de poezii Dor negru, girat de Victor Felea, care „scrie mai altfel decât noi, colegii lui. O poezie plină de ambiguităţi ironice. ” (p. 9) Deşi va publica în primul număr al revistei literare studenţeşti „Echinox” poemul Mâna stângă, Gavril Moldovan va debuta în volum abia în 1989 cu volumul Recolta de vise, cu o prezentare de Vasile Rebreanu, directorul editurii Dacia. Această întârziere are o explicaţie valabilă: „Sunt un nedescurcăreţ. Un timid, un retractil (...) Mai sunt, pe deasupra, un ins complet inofensiv. Şi mai e ceva: am un lest pe care va trebui să-l arunc peste bord, tăcerea mea urâcioasă, mina posacă. Inhibiţia atenuantă a tot şi a toate. ” (p. 15)
În concepţia scriitorului bistriţean, jurnalul contribuie, într-o măsură oarecare, la imunitatea timpului. Dacă nu a timpului în întregime, măcar a unei părţi din infinitatea lui: „A scrie un jurnal înseamnă a clasa timpul ca florile într-un ierbar. A-l transforma în istorie. În istoria unei plimbări, a unui dialog, a unei lecturi. După ce trec, zilele devin abstracte, se pierd cu totul în neant. Unde e polenul zorilor care s-au dus? Cum identificăm zilele foarte îndepărtate de noi? Numai amintirea noastră le mai poate salva de la uitare. ” (p. 5) Din anii 1966-2016 sunt reţinute numai zilele cu „evenimente” care merită o atenţie specială. Jurnalul consemnează amintiri din anii studenţiei în Cluj Napoca, „oraşul iluziilor şi deziluziilor mele, oraşul unde am stat 10 ani, unde am cunoscut boema, unde m-am maturizat cu adevărat. ” (p. 125) Sunt evocaţi prieteni, profesori, personalităţi clujene. Evocă întâlnirile de la cofetăria „Arizona” unde venea Augustin Buzura, botezată aşa de Virgil Stanciu, Romulus Guga sau Romulus Rusan. Mircea Muthu era prins, încă de pe atunci, de cercetarea minuţioasă în legătură cu balcanismul literar, care îl va face cunoscut mai târziu. Citea multă filozofie şi era absorbit de aforisme. Admiră „scrisul elegant” al prietenului Petru Poantă, „o voce credibilă, certă, care supune opera literară unui examen sever, obiectiv şi nepărtinitor. ” (p. 330) Tomul acestuia, Efectul Echinox sau despre echilibru, e scris „din interior”, autorul lui fiind promotorul grupării alături de Ion Pop, Eugen Uricariu şi Ion Vartic. Constantin Cubleşan şi Mircea Popa sunt doi critici şi istorici literari clujeni care s-ar cuveni să fie mai cunoscuţi. Mircea Tomuş va înregistra prin Aripile demonului o reuşită ce s-a bucurat de prea puţin ecou în presa literară de dincolo de Carpaţi. La Alexandru Vlad apreciază plăcerea de a povesti, dorinţa de socializare, fondul comunicativ din care se naşte proza lui, cultura, omenia, îngăduinţa şi respectul pentru celălalt. Pe Angela Marinescu, al cărei curaj din 1977 îl consemnează la pagina 124 şi a cărei poezie „cutremură”, şi-o aminteşte din anii studenţiei, când frecventa Cenaclul de la revista „Tribuna”, de prin anii 60, mentorul fiind Ion Papuc: „O fetiţă firavă, înăltuţă, subţirică, cu o faţă gravă, palidă de pe care aluneca o privire inteligentă. ” (p. 402)
Cred că şi atunci când aduce reproşuri unor prieteni şi confraţi literari, Gavril Moldovan o face cu bună credinţă, fără resentimente. „Despre oameni trebuie spus tot adevărul” este principiul de la care porneşte. Şi procedează în consecinţă, cu riscul de a greşi câteodată. La lansarea cărţii sale, Inechinoxidable, observă că Petru Poantă nu analizează cartea, ci vorbeşte colateral, evocând anii de studenţie din camera 79 a căminului „Avram Iancu”. Când Petru M. Haş scrie o recenzie la cărţile sale, aceeaşi observaţie: „Numai generalităţi, nimic consistent, fără judecăţi de valoare, fără exemplificări, fără discernământ critic. M-aş fi aşteptat la o severă analiză cu bune şi rele. ” (p. 298) Dinu Flămând e „un serios om de cultură, dar scriitor nu ştiu dacă va rămâne. N-a scris nimic notabil. Dar să fii angajat la un post de radio în limba franceză nu e la îndemâna oricărui român. Pe tot parcursul sejurului său în Franţa a refuzat cu demnitate să-şi denigreze ţara aşa cum alţii au făcut. ” (p. 124) Îl taxează pe Ioan Groşan, autorul romanului Un om din Est, afirmând că ilustrează cazul acelor autori care vor cu orice preţ să epateze. Ion Mureşan „are alura de clasic în viaţă”, dar i se pare că a scris puţin pentru a fi scriitor mare, i-ar lipsi „un pic de geniu”, cu volumul Alcool ar fi înregistrat un „eşec dureros”. (Aici am două observaţii: 1 Câştigătorul premiului Nobel pentru literatură din acest an, scriitorul britanic cu origini japoneze Kazuo Ishiguro, a publicat şapte romane; 2 Citiţi Poem şi apoi mai vorbim despre geniu. )
Gavril Moldovan este un cititor avid, un comentator avizat şi un colecţionar de cărţi rare. Reciteşte volume importante, împrumută cărţi de la bibliotecă, citeşte reviste, în principal „România literară”, este la curent cu noile apariţii editoriale. Din lista sa de autori i-am reţinut pe Ezra Pound, Dante, Vasile Pârvan, N. Densuşianu, Sadoveanu, Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Adrian Marino, Dan Lungu, Bujor Nedelcovici, Kafka, Dostoievski, Eliade, Cioran, Paul Goma, Virgil Mazilescu, Petru Creţia, Alice Voinescu, Arşavir Acterian, Mircea Zaciu, Cărtărescu, Bulgakov, Alexandru George, Dino Buzzati. Apreciază în general cărţile „reavăn scrise, despre vechi realităţi şi stări de lucruri pitite în istorie pe care astăzi abia le putem intui. ” (p. 197) Donează cărţi Bibliotecii Documentare Năsăud, unde a înfiinţat un fond „Gavril Moldovan”. Participă la evenimentele organizate de Filiala Cluj a USR, apreciind activitatea acesteia: „Avem o filială bine gospodărită în care simţi că eşti băgat în seamă. ” (p. 130) Totuşi, scriitorilor bistriţeni le-ar trebui un critic literar exigent care să le spună reuşitele, dar şi eşecurile. Altfel, unii „se autopromovează, se fac mari autori cu de la sine putere. ” Comentează avizat autori/ cărţi şi polemici mai mult sau mai puţin cordiale dintre literaţi şi nu numai. Jurnalul lui Mircea Zaciu „împarte sancţiuni şi separă adevărul şi cinstea, corectitudinea de compromisurile epocii. ” (p. 81) Referitor la cearta dintre Gheorghe Grigurcu şi Octavian Paler, e de părere că niciunul dintre ei nu a adus comunismul în România, dar niciunul nu a fost „înger”. În schimb, Paul Goma e „scriitor de o verticalitate rară la noi”. Al Cistelecan: „om superior, inteligent, cultivat” (subscriu!). Cărtărescu: „tip modest, inteligent şi un carismatic interlocutor”. Referitor la rivalitatea dintre Adrian Marino şi George Călinescu, judecata lui Gavril Moldovan mi se pare justă: „N-am căderea, n-am organ pentru a-i judeca pe aceşti oameni superiori. Probabil că fiecare în felul său are dreptate! Pot coexista mai multe adevăruri contradictorii?” (p. 251) În legătură cu neînţelegerile dintre scriitori: „Nu-mi place când scriitorii români din prima linie nu se-nţeleg între ei. Noi îi iubim pe toţi, le citim cărţile şi am vrea ca între ei să existe armonie. ” (p. 410)
„Ar trebui să rostim noaptea înainte de culcare stihuri închinate Ardealului. ” (p. 337) Indiscutabil, Gavril Moldovan este un ardelean veritabil, pentru că vorbeşte despre această ţară „în termeni de hierofanie, de aici aderenţa pentru fundamentul etnic, pe care nu rabdă să-l vadă ponegrit de cineva, fie că e român sau străin. ” (Sorin Lavric**) De aici şi atitudinea ostilă faţă de istoricul Lucian Boia, pe care-l numeşte „oportunist în care nu poţi avea încredere”, pe când Ioan-Aurel Pop este istoricul care vine întotdeauna cu argumente credibile, irevocabile. Îl agasează propaganda maghiară în Occident care susţine că Transilvania are o bază maghiară predominantă. Ungurii au peste hotare un renume mai bun din cauza deficitului de informaţie. De vină ar fi dezinteresul nostru faţă de propria istorie, „lenea de sorginte fanariotă”. Îl nemulţumeşte faptul că românii nu-şi cunosc ţara şi nu-şi cunosc oamenii de cultură. Este pesimist în legătură cu dăinuirea poporului şi a limbii, când vede cum e invadată de „aluviuni nedorite”. Când face o vizită la Ungheni, observă cu aceeaşi îngrijorare că moldovenii sunt trataţi ca nişte venetici în propria lor ţară. Este de părere că oamenii care îşi iubesc prea mult ţara ajung să urască neîmplinirile ei. Prin această grilă trebuie citit şi înţeles Cioran, dar când vine vorba de Patapievici, Gavril Moldovan e de altă părere.
Cu dragoste şi nostalgie, autorul evocă satul natal, casa părintească, părinţii şi neamurile, satele în paragină, casele părăsite, morile dezafectate şi obiectele vechi. Îl evocă pe haiducul Grigore Boşotă, opozant al regimului comunist, figură legendară a locuitorilor din Bistriţa-Năsăud prin anii ‘44-52 şi pe fraţii Şuşman, faţă de care, în cunoştinţă de cauză, are unele rezerve. Din jurnal aflăm că în cimitirul din Bistriţa sălăşluieşte locul de veci al lui Matei Eminescu, fratele poetului. Cât despre Iorgu, fratele mai mare, el ar fi avut o întrevedere de două ore cu Bismarck şi l-ar fi sfătuit pe generalul Moltke cum să-şi dispună trupele în dispozitiv cu prilejul manevrelor războinice ce se efectuau atunci, soluţia lui fiind cea mai bună.
Cele mai reuşite pagini sunt cele dedicate universului silvan. Pădurea este pentru poet „casa mea memorială”, „parohia mea”, „arborele genealogic”, „fabrica mea de oxigen”, „ducatul meu (...) unde bat monede şi semnez acte de eliberare a unor gânduri”. Ea este surprinsă anotimp după anotimp, pentru că „retragerea într-o pădure te vindecă de toate anomaliile, exagerările şi violenţele vieţii. ” (p. 168) De aici, împrietenirea cu un arici muribund, duioşia pentru o şopârlă moartă ori admiraţia pentru muşuroiul de furnici. În pădure, Gavril Moldovan îşi defineşte relaţia cu Divinitatea şi îşi limpezeşte gândurile, chiar şi pe cele legate de actul creaţiei. Mi-l imaginez pe autor rătăcind fericit pe cărăruile atât de cunoscute ale pădurii. Are norocul că ea se vede aproape din orice colţ al oraşului în care trăieşte. Şi nu e una, ci sunt trei: Pădurea Ghizii, Pădurea Codrişor şi Pădurea Dumbrava. Noi, cei care locuim la şes, avem pentru ce să-l invidiem.
* Gavril Moldovan, După ce trec, zilele devin abstracte Jurnal (1966-2016), Ediţia a doua revizuită şi adăugită, Colecţia Opera Omnia Dicţionar, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2017