LECTURI PARALELE
Ionel Bota
„De unde vine poesia”?*
Comentarii despre lirica românească de ieri şi de azi, un bilanţ critic selectiv şi o carte exemplară
Literatura la răscruce e o temă care se îndepărtează de mecanica vanităţilor, aceea care poate naşte monştrii comentariului fad şi ai ocultării adevărului despre ceea ce se întâmplă în realitatea culturală dată. A respinge ori a accepta, aceasta e povestea celuilalt argument, chiar dacă nu graba de a bate mătănii în faţa evidenţelor ne va fi călăuz, ci înverşunarea să ştim că, în cele din urmă (când urma alege), putem vedea mult mai răspicat afinităţile unei evoluţii prin propria-i secţionare a tuturor premiselor. O carte care pune astfel de probleme şi multe altele, prelungite în materia palpabilă a dinamicilor liricii româneşti de azi şi de ieri, este şi volumul Mariei Pilchin, Realităţi poetice în zigzag, volum abordând în comentarii aplicate miracolele poeziei noastre din toate provinciile istorice ale românilor, inclusiv de-o parte şi de alta a Prutului. Cartea, apărută în colecţia „Efigii”, articulează un metabolism, esenţa ascensiunilor, dar uneori şi a rostogolirilor genului în masa generalităţii sterile, dar ceea ce trebuie mai ales evidenţiat e statutul explorărilor şi al exploratorului, mereu în lăuntrul problematicii, depăşind faza coerenţelor şi a impresivului, debordând de vitalitatea autenticităţii. Astfel că nu rezistă rafalelor interpretării, nici măcar ca remediu, decât certitudini, climatul consacrării, seducătoarea creaţie, exemplul implacabil că nimic nu e pierdut, că noi iniţieri în ceremonialul vast al poeziei de la noi, al poeziei bune, pot cunoaşte desfăşurări flagrant-promiţătoare de parada triumfului, mâine şi întotdeauna.
E şi mai adevărat că o sprinteneală a condeiului arată savorile unui spirit aplecat asupra temeliilor liricii noastre postbelice, dar contribuţia autoarei, cu opinii corecte şi exacte, cu o bună stăpânire a fluenţelor problematicii într-o evoluţie înglobând mult evenimenţial, depăşeşte de departe percepţia înduioşătoare, încurajatoare a lectorului. Asta pentru că erudiţia investigaţiei, depăşind şi ea protocolarul aflatului în treabă, cu care suntem, vai, mult prea obişnuiţi în varianta rateurilor la case mai mari, atinge cote valorice impresionante prin limpezime, conciziunea aformaţiilor, directeţea opiniilor comunicând, dincolo de faza emoţionantă a abordărilor de acest fel, vechi şi noi elanuri ornând efortul unor generaţii de lirici originali. Avem, aşadar, conform titlului secţiunii de bază din această carte, 21 de incursiuni în teritoriu, un parcurs analitic care, de ce să n-o spunem, încântă prin sagacitatea consideraţiilor, prin izbânda unor dezvoltări logice de teme şi probleme, de atitudini şi opinii, de partituri desprinse din evoluţiile literaturii române. Fapte în mişcare, prin urmare, cum exprimă seducţia acestor conjuncturi capitolul introductiv, De la poezia realităţii la realitatea poeziei. Precizarea că e vorba de o „mică abatere teoretică” nu e defel aridă şi salvatoare de aparenţe; dimpotrivă, acolada pretextelor îngăduie intervenţii exacte, un spirit plenipotent decide în materia abordărilor ca atare, eul auctorial se răscumpără pe sine ca să disjungă, cu folos, desigur, natura livrescului de frumuseţea ornamentului liric. Constructul, întemeiat pe evaluări bibliografice solide, indică un discurs plenar, antamat în interogativul unei revanşe a spiritului în această lume confuză, bezmetică, lumea contemporană bâjbâind în nebulosul declic al saturaţiei informa(ţiona)le: de unde vine poezia?; care este adevărul unui poem?; oare poezia nu este un eu care se vrea împărtăşit? Desigur că intuim şi o mândrie secretă a autoarei, logica evaluării decompensând, ca să spunem aşa, magnificenţa tuturor ambiguităţilor şi ambiguizărilor. Făcând sesizabilă tocmai secţiunea care, spuneam mai sus, fundamentează rostul cărţii de faţă: „Propunem mai jos un corpus poeticum în care am încercat să conturăm realităţile interioare ale unor poeţi, în cazul unora dintre ei, acele discontinuităţi ale fiinţei provocate de o lume exterioară imposibil de suportat/acceptat. Căci poeţii structurează o realitate poetică pornind de la o realitate din afara lor. Imaginea lumii nu este însă cea văzută, ci mai degrabă cea imaginată, structurată şi reprezentată de limbajul poetic al eului. ” (p. 27)
Cartea Mariei Pilchin trăieşte/ retrăieşte cu noi o traversare, spaţiul fiinţial (fiinţa poeziei de care vorbea William Empson, căruia-i este dedicat op-ul) conexează poetica lumii şi a personajului care scrie, nimbând sensuri şi stări, împlinind certitudini şi proiecte mirabile, adeverind nu doar genericul problematicii. La Aura Maru, tema omului călător topografiază „antropologia” meditaţiei, în organizările poeziei lui Nicolae Adam reportarea avangardei e numai declicul recuzitei textuale, lirica lui Eugen Cioclea, „unul dintre poeţii cei mai adevăraţi, ca să nu zicem cei mai mari ai literaturii dintre Nistru şi Prut”, este una a stărilor şi căutărilor umane. Disciplinarea discursului critic nu e neapărat deductivă, dar funcţiile logice da, aureolează opinii, utilează configurarea unor concluzii mult îndepărtate de ispita extremelor. Nu întâlnim speculaţii metafizice, dar, instinctual, vocea eseistului performează în masa entuziasmelor ştiind când să ovaţioneze miracolul poeziei veritabile şi când să taxeze vehemenţele infructuosului. În general, însă, condeiul analitic admiră, se lasă impresionat de coeziunea simfonică a spiritului poeziei contemporane, e mereu gata să noteze impresii, subtilităţi intonaţionale, să susţină dreptul suveran al poemului de a defini lumea omului. La Adrian Lesenciuc, contaminările borgesiene nu schimbă registrul autenticului, la Maria Şleahtiţchi intertextualitatea încă e un „argument elegant”, reconcilierea cu sinele e în lirica Mihaelei Stanciu o remanenţă din tema plânsului şi a autoflagelării, poezia lui Anatol Codru e încărcată de mesaj testamentar.
Trebuie să mai spunem că elaborarea complexă nu striveşte claritatea opiniei, discursul critic, închis/deschis, descifrează ciclic, eul vizionează admirabil-riguros o stare, o evoluţie a genului, aşa cum ne-o oferă argumentul spectacolului liric postbelic în cultura română. Totul este aşezat sub patronajul ideii şi al unui fel de a descifra insolitul, durabilul, argumentele zăbavei necesare în paradisul cuvântului care edifică, explică, discerne, clarifică, generează suveran. Partitura generală a lucrării se interpretează, însă, cu aplomb, omagiată fiind valoarea protagoniştilor, modul lor de a-şi personaliza ductul destinului creator/creativ într-o generaţie sau alta, într-o promoţie sau alta. Vlad A. Gheorghiu exercită dezinvolt „detaşarea de apa veacului deja sfârşit”, Nicolae Spătaru are o scriitură calmă, la Teo Chiriac erezia sexualităţii este o convenţie ideatică. În vreme ce la Vitalie Răileanu, insularizarea fiinţei şi poemele cordului, la Aurelia Borozin corporalitatea feminină, la Andreea H. Hedeş bolgia iubirii, la Andrei Ţurcanu etalarea stărilor interioare, sunt tot atâtea descifrări surprinzând avatare ale mitului compoziţional în parabola fiinţei învingătoare tocmai în aceste inocenţe ale decanonizărilor. Sunt evidenţiate, desigur, şi temele mai supravegheate, proiectiv, din lirica unor Ion Buzu, cu o poezie neo-sartriană, Grigore Chiper, cu variate ritmuri ale detaşărilor de real, Silvia Goteanschi cu fascinantul joc şi această xenologică bufonadă din poemul său.
Atelierul criticului e şi locul marilor experienţe culturale naţionale, acelea care trebuie decelate, decriptate, puse pe piedestalul bilanţului cinstit, axiologiile marcând, fireşte, obiectul muncii. Protagonişti de calibru ai literelor române, din aceeaşi perioadă postbelică şi până la promoţiile din anii 80 încoace, devin cu opera lor target-ul analizei explicite şi al abordărilor prin care discursul autoarei dă mai întâi la o parte draperia emoţională, cu ambiţia, am zice, de-acum profesionalizată, de a identifica tarele unor notaţii particulare în textele remarcabile ale acestor lirici profunzi. Aflăm despre dialectica spaţiului total în poezia lui Nichita Danilov, despre trăirea intertextuală al sublimului thanatic la Arcadie Suceveanu, despre Călin Vlasie citim că este „poetul chinuit de propria poezie, de realitatea propriilor poeme”. Cu simplitatea pozitivistă a comentariului său, Maria Pilchin ne apropie apoi de lirica soresciană, de ceea ce numeşte, corect până la un punct, „sculptare poetică” a corporalităţii în poemele lui Marin Sorescu. Dar stilul consistent, inaugurând amintita secţiune, e dedicat poeziei lui Alexandru Muşina, acest insolit decupaj „street-art” la vremea când societatea obliterează adevărul „antropologiei” lirismului şi obligă, inerent, conştiinţele inocente, mai ales, cele tinere în special, la prejudecăţi, stereotipii, complexe culturale.
Cartea Mariei Pilchin poate fi discutată şi din perspectiva restitutivului, autorii fiind titularii unor capitole care le urmăresc evoluţia etapizată a propriilor creaţii. Aerul de-provincializării, spre care ne trimite Răzvan Voncu, într-un citat din referinţele critice de la finalul cărţii despre autoarea din Chişinău, arată că demult acesteia nu-i mai vine bine haina vocaţiei conjuncturale. Maria Pilchin ne oferă, practic, un document mărturisind, desigur selectiv şi într-o concepţie personală, despre stadiile dinamicilor literaturii române, la capitolul poeziei ultimilor cincizeci de ani.
* Maria Pilchin, Realităţi poetice în zigzag, Editura Junimea, Iaşi, 2017, 176 p.