LECTURI PARALELE

Ionel Bota

eseist, Oraviţa

Glosă a tuturor semnificaţiilor, dragoste...*

Privită acum, în perspectiva acestor ani care-au trecut până la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anunţa încă de la apariţiile în volume colective, în presa literară, ori cu ecoul unor lauri binemeritaţi la concursuri literare, o poetă matură, un autor care se mişcă foarte original, aproape fără trac şi cu dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe şi stiluri, teme şi modalităţi lirice, grupări şi direcţii.

Cerul din inima mea (cu o copertă realizată de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum apărut prin proiectul „Poezia – oglindă a sufletului” (concurs de volume de poezie), în cadrul Programului Pro Cultura/ Dudeştii Noi, 2017 este şi el scris cu conştiinţa unei sărbători a cuvântului, cu un rafinament voluptuos şi o voinţă irevocabilă de a exprima o notă novatoare a discursului.

Eul liric operează, cu o mobilitate surprinzătoare, mutaţii în consistenţa fluenţei afective a emoţiilor, senzaţiilor, sentimentului, marcând o alchimie a temperamentului care augmentează ardenţele autenticităţii şi o particularizează pe autoare între colegii de promoţie.

Fiindcă, mai ales, nici chiar această explozie de simplitate evocând, dincolo de elanuri ale simţurilor, un cult al iubirii ca ingenuitate primordială, nealterată în dualitate, a fiinţei omului („Două aripi stinghere la intrare/ încearcă să se-atingă, / să simtă aerul primului şi ultimului zbor, / clipa trăită în nimbul eternităţii. ”), nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia acestei febrilităţi afective, iscă un spectacol aproape cromatic (poeta noastră este şi un pictor şi un grafician deja remarcat de conştiinţa critică), un imagism mărturisind o perfectă surprindere ludică a temelor modernităţii.

Ca mentalitate lirică evidenţiind sensuri optimiste aceluiaşi veşmânt liric/ liricizat de puritate, vulnerată de dăruiri senzuale, de candori obstinând între lut şi sideral, pământ şi cer, himeră a veşniciei, poezia Irinei Lucia Mihalca reconverteşte din metafora luminii, a inluminurii şi a inluminării, un vizionarism de-retorizat care aduce cu o căutare a adolescenţei eterne. Iar dacă am fi mai atenţi la atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al ei, mobilitatea artistică a autoarei dezvăluind o structură poetică unitară, fără mari abateri de la confruntarea permanentă cu sinele propriu, cu germinaţia peisajului interior („Uită-te în jur, / coboară în tine şi priveşte, /în lumina strivită sub geană, / dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs, / în cercul fiecărei clipe, /picătura de rouă dintre cer şi pământ, / viaţa noastră aşa cum a fost, / singura noastră viaţă. ”), angelic-paradisiacă. O stare de confesiune înfiorată, panoramarea graţiei, fiindcă asta înseamnă reconvertirea sensibilităţii, trasează o fizionomie decantată în experienţă a rezistenţei la orice modă a zilei, la orice ispitiri pretins resurecţionale în discursul liric contemporan. Şi transformă întreg ceremonialul poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-lumină) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumină mergi, mergi mereu, /înaintezi, chiar dacă, uneori, / eşti nevoit să te mai întorci, dar mergi, /continui să mergi prin emanaţiile umbrelor, / prin raza de lumină izvorâtă din En sof, / prin triada celorlalte nouă raze, / dincolo de metafora gândului, /dincolo de cerul cuvântului, / dincolo de punţile literelor, / dincolo de orice măsură a omului, / în adânc, tot mai adînc, / departe, tot mai departe, / treci de vămile atâtor lumi, / cu erorile, slăbiciunile, / durerile şi primejdiile lor, / treci prin fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul, / treci de vârtejul norilor/ în spirala creaţiei, / înaintezi prin visul din vis/ din focul nepieritor al adevărului, / în adânc, tot mai adânc, / departe, tot mai departe, / dincolo de trecut, / dincolo de prezent, / spre Eternitate, / spre a te cufunda, din nou, / în viaţa izvorului Luminii. // – La început a fost/doar cuvântul Lumină!” (Cuvântul Luminii, p. 116).

Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o solemnizare patetică, un ţipăt lăuntric sfâşie universul marilor trăiri, deplinul singurătăţii (ne naştem singuri, murim singuri) fiind înlocuit de foşnetul irealei lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperată de imagismul profund al ideii şi sporeşte misterul, exilează sufletul liric în structura aproape elegiacă a unui eu controlând cerebral până şi voluptatea detaşării de senzualul obsesiei incendiare. Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al aglutinărilor „sufletului” incomparabilei graţii. Exuberanţa temperamentului e, tot aici, atitudine, nu construcţie, iar alegoricul dezvoltă inclusiv jocuri ale tragicului într-o originală retorică a nostalgiei („Întotdeauna Ea ţi-a părut un copil rătăcit. / Iluziile dor pentru că nu sunt eterne, / altfel de ce s-ar teme?/ Poate se tem să se-ntrupeze în alt vis, / de aceea gândurile se divid...”), sub genericul sentimentalismului-viziune, fără exaltarea erotică din lirica altor confraţi.

Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rugă continuă, un crez solarian în vreme ce versurile caută puterea noii rodiri. Dragostea e o formă de extaz mistic, de clocot vital într-o configurare paradiziacă. Doar că eul auctorial exersează în şoaptă „ademenirea” cuvintelor, sentimentelor, discursului fiinţei.

Claritatea multora dintre poeme este imbatabilă iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un crez inconfundabil, perifrază a sensibilităţii. În replică a diafanizării imaginarului, explorarea fiinţei umane în profunzimea spiritului îndeplineşte etapele unui ritual de venerare. Frenetică magie, înnobilare a spiritului prin cuvânt: „De scoţi nişte tablouri postate atâta timp, / simţi că peretele devine vlăguit, inert?/ Ne regăsim pe-ntinderea aceluiaşi câmp. / În nisipul clpesidrei, înţelegem, oare, / clipa înşirată mult prea repede, / că primăvara-i doar o zi, /că florile nu mai înfloresc, / că păsările nu mai cântă, că oamenii/ nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?// (...) Priviri, atingeri, şoapte, lungi umbre, / o mână întinsă, vis, dorinţă, / parfumul memoriei, conturul formei, / senzaţia prezenţei, un zâmbet/ şi-o lumină, balsam de gânduri, / imagini revăzute cadru de cadru, / o disperare şi convingerea/că nu se va-ntoarce niciodată. ” (Să treci, să simţi şi să accepţi, p. 65). Misterul erotic insinuează întoarcerea în etern, pare blazonul de viaţă, mascând o întreagă odisee a fiinţei între traumele memoriei pasive şi descendenţele terapiilor de-purificatoare.

Pasională prin vocaţie, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe şi intermediază nelinişti metafizice şi elanuri ale nesfârşitelor reverii, supravieţuirea tonică prin inefabil, prin cuvânt şi prin marile eliberări ale eului în metaforă.

Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzual-ludic, ar fi în poe zia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorităţi distilată într-un fel de migraţiune a emoţiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei de-mantelări a memoriei până rămâne numai dragostea, iubirea, sentimentul ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale.

Seducţiile poemelor ating un tragism al stărilor poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorială a fiinţei („Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre, / continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiecărui vis. ”), cu un tonus al transmisiunilor emoţionale care are declicul în şuvoiul afectiv al jubilaţiilor juvenile însoţind această deja discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea” sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au şi ele cadenţe de ritual, poartă şi ele aură de ingenuitate.

Glosa tuturor semnificaţiilor este, însă, dragostea

Triumful realităţii senzoriale ţine de voinţa opţiunilor definitive, aspectul particularizează, o dată în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura pură, însă, grefează îngemănări ale fascinaţiei atitudinilor cu hieratismul experienţelor şi al stării de entuziasm continuu: „Totul respiră, totul vibrează!/ Respiraţia de unde vine, iubitule?/ – Respiraţia înseamnă viaţă, / dacă există, există şi viaţă!// – Unde eşti? Aici, cu tine, a ta!/ – Până în zori mor! Mă simţi?/ – Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti, / am păşit, am trecut bariera, / sunt dincolo de vis!// – Cu respiraţia te-ating, ne topim, / o plăcere unică, dură, greu de suportat, / cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele. / O încleştare, fără arsuri, / fără nimic, am electrizat clipa!// – Aşa m-am trezit, pătrunşi, contopiţi/ – o linişte şi-o nebună plăcere -, / nicio mişcare, transfer de lumină!/ Zidită în tine! Prin cântecul sufletului/ mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simţită. / Un strop de privire, un strop de etaz!// -Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine. / În contopirea noastră ne sărutam, privindu-ne, /şi-nţelegeam durerea plăcerii. ” (Atingerea sufletului, p. 72)

Elanurile inocenţei se mişcă, labile, în zona sărbătorilor sentimentului, proiecţia stărilor lirice însoţeşte plonjarea (tot panoramare sentimentală) în eonul unei clarităţi neoparnasiene.

Un intimism caligrafiat, regenerând când şi când, prin virtuţi de vrajă, închină spiritului apolinic topica mentală a beatitudinii luminii. Fiinţa, la rându-i, revarsă lumină, „temperatura cuvintelor” explicând şi etapele unui spectacol incandescent. Imagistică augmentând euforiile fiinţei care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului.

Un lucru e cert: trebuie urgent abordate fără ezitări şi cucerite înţelesurile poeziei pe care o scrie Irina Lucia Mihalca. Volumul Cerul din inima mea asigură, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate argumentele sunt în favoarea opiniei că ne aflăm în cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent, autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile exprimării lirice.

* Irina Lucia Mihalca, Cerul din inima mea, Timişoara, Editura Eurostampa, 2017, 150 p.