LECTURI PARALELE

Constantin Stancu
poet, Reşiţa

Sărbătorile din calendarul lui Octavian Doclin*

Octavian Doclin este o voce în literatura de astăzi. Poezia sa are acea scânteie care pune lucrurile în mişcare. Sinceritate, trăire autentică, acceptarea cuvintelor în vremea baletului de noapte, credinţă, o viziune matură despre lume şi despre sine. O viziune a poeziei care intră în sărbătoare la întâlnirea cu autorul ei. Volumul de versuri Sărbătorile, poeme, lansat la Timişoara: Editura Gordian, 2016, 96 de pagini, aduce pentru cititor un suflu special: viaţa merită acceptată aşa cum ni s-a dat, timpul ne oferă diferenţe care dor…

Prefaţa la carte este semnată de Gheorghe Mocuţa şi creionează poziţia operei lui Octavian Doclin în lumea literară de astăzi, are un titlu serios, de istorie literară: Retrospectiva Doclin. Motivul cercului şi traversarea lui. Mocuţa afirmă despre poet: „Octavian Doclin e capabil să scrie o plachetă de versuri pe parcursului unui anotimp, după cum e capabil să scrie patru poeme într-o singură zi. Sau să scrie un poem, să-l conceapă în tren sau în timpul slujbei la biserică” (p. 9). Observaţia este pertinentă, autorul este inspirat, este presat de inspiraţie, o primeşte cu toate uşile deschise, nu mai poate refuza nimic. S-ar refuza pe sine.

Întâlnirea poetului cu poema sa reprezintă o sărbătoare în pustiul vieţii. Oaza care face timpul mai luminos şi poate fi străbătut printr-o călătoria pelerinului.

Fiinţa poetului devine subiect al volumului, timpurile cu gheare nu iartă, maturitatea vine brusc peste cuvintele de pe buzele acestuia. Memoria de fiecare zi şi memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătoreşte poema sa, agonia lumii şi agonia oamenilor în acest peisaj, tristeţea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum. Tensiunea dintre moarte şi viaţă, dintre clipele de diamant şi veşnicia întrezărită, dintre uitare şi iubire, dintre copilărie şi boală, tensiunea această prinde în plasa de păianjen poetul şi poezia. De remarcat că Octavian Doclin preferă să-şi denumească textele ca fiind poema (feminin) pentru a accentua fuziune dintre autor şi operă până la contopire.

Temele, aparent banale şi normale în vremuri dantelate, sunt diverse, unite de trăirea sinceră a poetului: puterea şi duhul vinului, Reşiţa de la Marginea, clopotul, noaptea, întâmplarea reală şi cea din imaginaţie, rostirea, vatra luminii, vocea, timpurile în jocurile din timp, păgânul… De reţinut punctele fixe ale volumului, cele care fac armătura: portretul, sărbătorile, piatra Eben-Ezer, poemul minim, poemul care nu rezistă în faţa eternităţii şi Domeniu… Deşi Octavian Doclin nu a fost inclus în lista poeţilor creştini, valorile pe care se bazează creaţia sa sunt de natură creştină asumată la nivel intim, ca-ntr-o baladă veche.

Recunoscător lui Dumnezeu pentru poezia sa, pentru naraţiunea din poezia sa, Octavian Doclin precizează mereu: Există un semn sub care toate s-au petrecut sub regia divină, sub energii nebănuite care scapă omului. Este o piatră de aducere aminte (Eben-Ezer), fixată în stânca timpului.

Volumul este structurat spiritual pe două nivele:

Sărbătorile. Minimele. Maximele.

Primele. Ultimele. Sărbătorile esenţiale.

În anexa avem o listă a cărţilor scrise de poet, o viaţă în haina poeziei, de la Neliniştea purpurei la Baletul de noapte şi Sărbătorile. Metafora l-a subjugat, a urmat Ceasul de apă, Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte etc. Toate cărţile sale au un mesaj profund. Limbajul simplu devoalează o lume complexă. Tăcerea, iarna, duminica, pereţii, eroarea, Esau (personaj biblic), apa, locomotiva şi vrabia, urna cerului, sânge de vişin, toate compun opera impresionistă sub stelele fixe ale scriitorului aflat în călătorie prin Domeniu. Există o subtilă întâmplare în poeme, naraţiuni care dau consistenţă cărţilor, inclusiv moartea după Doclin … Poetul acceptă să fie personajul poemelor, suferă pe piele proprie degradarea sau eroismul metaforelor sale.

Realist, poetul acceptă viaţa ca un dar, fără prea multe pretenţii, conform personajelor biblice: Gol a venit, gol se va duce artistul. Primul poem, Autoportret, este o introducere în stilul poeziei populare, umilinţa în faţa vietăţii care trăieşte în pielea poeziei sale: „Do clina-m-aş şi n-am cui/ doclina-m-aş vinului/ şi smerit copilului/ şi-ncet asfinţitului/ în veci liturgului…” (p. 15). Este un ritual de început, poetul imploră îngerul să-i aducă poema/ poemul. Este dominat de poezie, de lumea care interferează cu divinul, cu luminile.

Sărbătorile îi dau prilejul să intre-n zona specială a mirajului poetic, să încerce evadarea din realitate în realitatea poeziei şi mai sus, spre Domeniu.

Sunt idei, teme, stări care pun în mişcare lumea lui Doclin: Vederea de departe, cuvintele care vin din vremi şi lumi diferite, imagini interzise, obsesia primelor cuvinte, cuvintele de aur, frigul cuvintelor, Bogăţia Casei Poemului, Scribul plângând, inspiraţia ca o boală insuportabilă, poetul care moare puţin câte puţin, stenturi implantate în arterele memoriei, Stăpânul al cărui nume nu va fi cunoscut…

Elementele vieţii şi temele biblice se împletesc până ce poemul capătă consistenţa scrierilor inspirate. Uneori se simte o abandonare a textului ca o lepădare de prea multă bucurie în sărbătoare, o lejeritate a discursului şi boema care intră-n versuri lent şi simbolic. Poemele obosesc precum omul care le scrie, se epuizează sub presiunea morţii care stă la pândă.

De un realism dus la extrem pentru a provoca îngerii la ceartă cu visele, este poemul Reşiţa (din) de la Marginea. Se simte cum lumea se degradează împreună cu oraşul, cum se opresc toate în faţa indiferenţei omului, cu se prăbuşesc vechile turnuri care, altădată, ar fi urmat să atingă cerul…

Cităm: „Trec dară şi pe lângă aşa-zisul Bloc al Actorilor/ astăzi nici urmă de vreunul/ doar vocile lor le aud ca pe vremuri/ umbrele lor nu mai joacă pe scena Teatrului reşiţean/ într-o piesă nescrisă încă/ Hei, hai Reşiţa mea de la Marginea” (p. 30).

Tema poemului minim este una care alunecă între durere şi speranţă, poemul nu moare: „Aşa se face/ astfel se ştie/ că în gura lui/ Cuvântul nu mai are duh…” (Poemul minim, p. 85).

De reţinut experienţele de limită ale poetului, în copilărie urca în clopotniţa bisericii împreună cu realul clopotar al satului pentru a participa la legănarea clopotului, cu sunetele care erau mereu altfel seara, la amiază, dimineaţa, sau cu sunetele care anunţau primejdia, apoi, brusc, relevaţia: „dangătul acela doar îl aude/ şi numai atunci când se naşte poemul/ semn că se va naşte poema/ precum acum” (Clopotul, p. 37).

Singurătatea biruie timpul: „A căutat mereu/ să găsească unul care să-i semene/ dar şi să-i descrie făptura poemei/ dacă a văzut-o cumva/el însuşi avea halucinaţii/ în privinţa chipului ei”… (Singur, p. 17).

Fiecare zi este o sărbătoare, toate trec repede, în orice zi se poate naşte acel text care prinde aripi, care zboară prin inima poetului: „i-a fost hărăzit/ să culeagă de timpuriu/ din pomul Cerului/ fructul lui Dumnezeu/ harul şi darul/ de a-mirosi/ pe la subsuori/ poezia şi cuvântul din flori” (p. 90).

Concluzia poetului: viaţa unui om încape într-un poem, omul este poemul lui Dumnezeu de la naştere până la moarte şi dincolo de aparenţele suferinţei…

* Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme, Editura Gordian, Timişoara, 2016