logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann
critic muzical, Germania

 

 

Gidon Kremer, septuagenar, şi capcanele creativităţii

„Flacăra este în mine însumi. Nu înceta niciodată să te laşi surprins, şi să-i surprinzi, la rândul tău, şi pe ceilalţi.”

(Gidon Kremer, Autobiografie)

 

 

Drumul marelui violonist leton, poate cel mai inteligent şi versat interpret al compozitorilor, vechi şi moderni, în momentul de faţă, şi cele ale autorului articolului s-au încrucişat de câteva ori. Am avut contacte, de aici îndreptăţirea de a scrie despre arta lui, de a-i schiţa portretul. Prilejul este cea de-a 70-a aniversare de la naştere, al 20-lea jubileu al formaţiei orchestrale „Kremerata Baltica” fondate de el. În cadrul unui turneu care se vrea mondial şi care, deocamdată, este european, orchestra şi soliştii aleşi pentru acest prilej, au prezentat la Regensburg, în Bavaria, un concert. Autorul a avut prilejul să participe. În a doua parte veţi găsi impresiile lui.

Dar, mai întâi, iată nişte sumare date biografice, nu extrase din Internet, ci parţial din Lexiconul interpreţilor de muzică clasică în secolul 20 de Alain Pâris, ediţia 2013, pagina 396, parţial din cele trei volume autobiografice ale lui Kremer (în limba germană), pe care autorul le-a citit.

logoGidon Markovici Kremer, născut la 27 februarie 1947 la Riga, după sfârşitul războiului, într-o familie de muzicieni, este de la început predestinat să continue cariera bunicului şi a părinţilor, cu toţii violonişti. Este dat de tatăl său, care nu mai are ce-l învăţa, la conservatorul local de muzică, la pedagogul Sturesteps. La propunerea acestuia, se înscrie după absolvire la Conservatorul din Moscova, unde îl are profesor pe marele David Oistrach, secondat de Piotr Bondarenko. Relaţia cu Oistrach este ca o relaţie dintre tată şi fiu, ea durează până la moartea lui Oistrach, ba chiar până în prezent, căci elevul a vorbit şi a scris în multe ocazii despre dascălul său.

Oistrach, spirit generos, minte deschisă, a tolerat, ba chiar a sprijinit originalitatea studentului însetat de nou, care nu s-a lăsat încorsetat în nicio şcoală sau stil de interpretare.

La universitate îşi însuşeşte un vast şi variat repertoriu, este admirat, imprimă şi primele discuri (pe care autorul le are în colecţie!), câştigă primele concursuri. Premii la Bruxelles (concursul Regina Elisabeta), Montréal, Moscova (concursul P. I. Ceaikovski, premiul 1), şi primele prezenţe în străinătate. Spre exemplu, în 1975, la München, recital cu Oleg Maisenberg, pian, cu repertoriu vechi – Bach – şi modern – Prokofiev. Este invitat, încă cetăţean sovietic fiind, de mari personalităţi (dirijorii Harnoncourt, Marriner, Bernstein) şi orchestre (ca aceea din Berlinul occidental şi Karajan). În 1980 vine legal în Occident, dar nu se întoarce în Uniunea Sovietică, ci se stabileşte la Paris, în Austria şi Germania. Întemeiază festivaluri şi adună muzicieni din ţările baltice (în formaţia „Kremerata Baltica”), sprijină financiar tineri solişti, e mereu în căutare de repertoriu modern şi valoros.

Dintre compozitorii contemporani prezentaţi şi sprijiniţi de el îi amintim pe estonul Arvo Pärt, letonul Peteris Vasks, georgianul Gija Kanceli, americanul John Adams, pe rus-germanul Alfred Schnittke. Kremer are o relaţie deosebită cu muzica argentinianului Astor Piazzolla, înnoitorul tangoului şi virtuoz al instrumentului bandoneon. Un capitol special pentru interpretul şi omul Kremer este muzica tinerilor compozitori evrei ucişi în Holocaust, în lagăre de exterminare. Un exemplu este Gideon Klein. Un mare compozitor, a cărui operă, vastă şi diversă, se raliază tot la problematica Holocaustului, este Mieczyslav Weinberg, polonez fugit în Uniunea Sovietică. Despre el va mai fi vorba în cele ce urmează. Trebuie să fie amintită neapărat deosebita apreciere a lui Kremer pentru muzica lui George Enescu şi participarea la Festivalul Enescu. Recent, discul realizat de Kremer cu orchestranţi ai formaţiei „Kremerata” cu Octuorul de Enescu a fost propus pentru „Grammy”, iar Cvintetul cu pian şi Cvartetul Nr. 2 de Enescu, în execuţia lui Kremer (primit cadou de la el), sunt podoabele colecţiei discografice a autorului articolului! Să menţionăm fugitiv: Kremer şi ansamblul lui au fost de două ori la Weiden, oraşul de adopţiune al autorului.

Câteva asociaţii de idei în legătură cu tematica semnalată în titlul articolului, cum artistul Gidon Kremer a căutat să rămână mereu creativ, original, să fie unic şi netributar niciunei şcoli interpretative. De asemenea, cum a reuşit să evite capcanele unei astfel de originalităţi, privind alegerea repertoriului, contextul estetic, concesiile necesare „poziţiei” sale de solist virtuoz în balanţă cu mesajul artistic, moral şi ideologic al bucăţilor interpretate. Kremer a pornit, întotdeauna, de la mesaj, de la conţinutul de idei, uneori în dezacord cu expresia, cu inefabilul piesei. Astfel, a reuşit să comunice cu publicul, să-l atragă şi să-l entuziasmeze. Succesul facil nu l-a interesat!

Kremer reeditează „momentul Joseph Joachim” (cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea) în toate trăsăturile lui esenţiale. Evreul Joachim, provenit dintr-o familie de violonişti din Sighetul Marmaţiei, a fost prietenul şi confidentul tuturor marilor compozitori (spre exemplu, Brahms, Schumann, Mendelssohn), care au compus concerte dedicate lui. Astfel şi Kremer. Joachim a sprijinit, la fel ca şi Kremer, tinerele talente (exemplu: Arthur Rubinstein). Acelaşi lucru poate fi susţinut şi despre violonistul leton, celebru şi generos.

Impresia făcută „în particular” de muzicianul Kremer, care nu poate fi despărţită de cea făcută de „omul Kremer”, se caracterizează prin modestie, seriozitate, competenţă, umor discret, prietenie.

În continuare, doar câteva cuvinte despre amintitul concert din 4 martie 1017, Regensburg, şi protagoniştii lui: Kremer, Martha Argerich (pian) Lucas Debargue (pian), „Kremerata Baltica”.

Sala, plină până la ultimul loc (amfiteatrul Universităţii, vreo 1.200 de locuri, trei niveluri). Public entuziast şi cunoscător. Protagoniştii: în foarte bună dispoziţie şi la înălţimea reputaţiei. Foarte generoşi cu publicul (bisuri acordate imediat, la prima solicitare, cu piese inedite), şi disciplinaţi.

La modul general, despre nivelul concertului: excepţional, din toate punctele de vedere! Unul dintre puţinele concerte de un nivel superior la care autorului i-a fost dat să se delecteze, dar şi să mediteze asupra criteriile judecăţi de valoarea în artă!

Iată câteva cuvinte despre protagoniştii concertului de la Regensburg (în accepţia autorului, toţi la fel de importanţi):

Martha Argerich, o apariţie de o distincţie aparte, căreia nu-i pasă de celebritatea dobândită de decenii; dispune de o intuiţie artistică fără greş, dublată de o tehnică pianistică uluitoare şi un temperament debordant. Atunci când e parte a unui ansamblu (ca în concertul amintit) sau când cântă muzică de cameră, se subordonează cu uşurinţă, dar nu-şi dezminte calificarea de „regină a pianului” şi impresionează perpetuu!

Lucas Debargue, tânăr şi extraordinar de talentat şi modest muzician francez, care a reuşit, dintr-o opintire, să uluiască publicul, juriul marelui festival „P. I. Ceaikovski” şi colegii muzicieni, poate fi introvertit, când e cazul, sau extravertit la maximum, când partitura cere! Are, precum ne-a convins, şi calităţi de dirijor (amintind, în această privinţă, de Glenn Gould, cu care are multe trăsături comune).

Ansamblul „Kremerata Baltica” (20 de ani de la debut) este o orchestră de cameră puţin lărgită, şi foarte flexibilă în stilul de interpretare. Dispune de mult entuziasm în contact cu lucrări noi, necunoscute, sau revitalizând bucăţi intens vehiculate.

Programul concertului a cuprins trei piese (forma semi-simfonică a Cvintetului pentru pian şi Cvartetul de coarde de Mieczyslav Weinberg, apoi Sonata 1 în La minor de Robert Schumann, şi în final transcripţia pentru violină, pian şi orchestră după Concertul pentru flaut, harpă şi orchestră de coarde de W. A. Mozart dar, în afara programului normal anunţat în programul de sală, s-au executat şi trei bisuri-supliment. Acestea au fost: întâi, Suita la două piane solo – aici, la un pian, la patru mâini – Ma M è re l'Oye (Mama mea, gâsca) un basm coregrafic de Maurice Ravel, pe baza poveştii scriitoarei Colette, executanţi: Martha Argerich şi Lucas Debargue; apoi Misterio y Fuga (Mister şi Fuga) de Astor Piazzolla, solo, cu Kremer şi Argerich, şi, în final, o piesă de Mieczyslav Weinberg, Humoresca, pentru violină şi orchestră, în orchestrarea lui Mihail Pletniov, solist Kremer, plus „Kremerata Baltica”. Mieczyslav Weinberg, născut Moshe Wajnberg în 1919 la Varşovia, este un compozitor polonez.

Iată povestea vieţii lui, pe cât de tristă, tragică, pe atât de aventuroasă, schiţată pe scurt în câteva linii.

Învaţă pianul începând de la vârsta de cinci ani. E primit, cu dispensă, la Conservator (Universitate). În 1938/1939 ajunge în ghetou în timpul invaziei germane. Reuşeşte să fugă, împreună cu surioara lui, şi se îndreaptă, pe jos, spre Rusia. Sora nu rezistă, se întoarce, e prinsă de nemţi, internată. Întreaga familie moare la Auschwitz, dar Weinberg nu află despre cele petrecute decât în 1960. Ajunge până la Minsk, unde se angajează corepetitor la Operă, şi studiază între timp. Termină pianul şi compoziţia. E nevoit să fugă din nou, din cauza invaziei germane. Între timp, aproape muritor de foame, compune Simfonia 1 şi o trimite, prin intermediari, lui Dmitri Şostakovici. Aceste o primeşte, o studiază şi o prezintă. Weinberg e chemat la Moscova, e angajat la Uniunea Compozitorilor şi ajunge prietenul personal şi protejatul lui Şostakovici.

Compune fără răgaz, în toate genurile. Marea lui temă e Holocaustul, exterminarea premeditată a poporului evreu, inclusiv a propriei familii. În urma persecuţiilor antisemite din Uniunea Sovietică, şi viaţa lui e periclitată. Prieteni apropiaţi mor în lagărele GULAG-ului. La începutul anului 1953 este arestat, întemniţat fără proces. Moare Stalin (5 martie 1953), iar Şostakovici i se adresează personal lui Beria, printr-o scrisoare, ca să-şi elibereze prietenul. Acesta scapă, cu câteva luni mai târziu. După întoarcere, îşi începe seria de opere monumentale şi tragice. A compus în total 22 de simfonii (ultima neterminată), două opere (Idiotul după Dostoievski şi Pasagera, reprezentată pe scenă doar în 2010, opera vieţii lui!), multe alte lucrări simfonice, de cameră, solo, în total o operă vastă, rămasă necunoscută atât publicului, cât şi muzicologilor. Astfel, Weinberg, un compozitor profund şi valoros, a rămas ignorat de toţi, şi după moartea lui (Moscova 1996), până în momentul când Kremer s-a interesat de el, începând să-i propage opera.

Cvintetul pentru pian, op. 18, 1944, este o lucrare foarte sobră, în ciuda conţinutului tragic. În acest concert, în care pianul (Lucas Debargue) a jucat rolul coloanei vertebrale, s-a cântat o transcriere pentru orchestră semnată de Andrei Puşcariov (percuţionistul „Kremeratei”) şi Viktor Kissin. Lucrarea se compune din cinci părţi. Partea mediană, nr. 3, Presto, cu o atmosferă diafană, un caracter dansant, pregăteşte penultima parte, Largo, un uriaş hohot de plâns, introdus de pian, sporit la unison, aproape insuportabil. Finalul e dominat de percuţie, dramatismul intensificându-se treptat. Un rânjet, realizat de instrumentele de coarde, prin mijloace de un grotesc sinistru, urmat de disonanţe şi o linişte întru totul nenaturală, încheie lucrarea, aş spune, ameninţător şi sumbru.

Pentru că am tratat ceva mai amănunţit personalitatea şi opera foarte puţin cunoscutului Mieczyslav Weinberg, compozitorul gran dioaselor Simfonia a 5-a în mi minor şi a 6-ea în fa minor, al Recviemului şi al operei Pasagera, toate având tematica Holocaustului, trebuie să menţionez că Gidon Kremer şi Martha Argerich au mai executat în bis încă o bucată a lui Weinberg, al cărei titlu mi-a scăpat, poate o Humorescă foarte fantezistă!

Dar, înainte de a executa acest supliment, au fost cântate, magistral, alte trei bucăţi, mai cunoscute publicului. Prima bucată, Sonata în la minor de Robert Schumann, în trei părţi, violină şi pian, s-a dovedit a fi o mare piesă romantică. Mai ales ultima parte, în mişcare, „Tempo allegro”, este foarte modernă în spirit pentru timpul când a fost compusă. Este o muzică pasională, de un dinamism irezistibil; interpreţii au armonizat, întrecerea lor fiind pasionantă! Discul cu această compoziţie, cu aceiaşi interpreţi, înregistrat acum treizeci de ani, diferă doar neesenţial, în comparaţie cu interpretarea pe viu!

O noutate pentru autorul acestor rânduri a fost, în schimb, Concertul pentru violină, pian şi orchestră de coarde al lui Wolfgang Amadeus Mozart, K.299, şi care este o măiastră transpunere (de Viktor Kissin) a Concertului pentru flaut şi harpă. Bineînţeles că Argerich şi Kremer au cântări la un nivelul foarte înalt. Acel Andantino median, care este o muzică romantică în plin clasicism, a fost magic, una din frumoasele pagini mozartiene! O frumoasă surpriză a fost apariţia, întâi în Cvintetul cu pian, reorchestrat, apoi în primul supliment, Ma M è re l'Oye de Ravel, a tumultuosului pianist Lucas Debargue. Autorul l-a ascultat în aceeaşi sală de concert şi acum două luni în recital solo. Articolul despre acest interpret a apărut în revista „Arca”.

Gingăşia şi umorul diafan al congenialilor Martha Argerich şi Lucas Debargue au înnobilat muzica lui Ravel! Insistenţele, tot mai puternice, ale numerosului public i-au determinat pe renumiţii solişti să mai acorde un bis. De astă dată a fost la rând favoritul lui Gidon şi al Marthei, concetăţeanul ei argentinian Astor Piazzolla (reorchestrat). Compoziţia sa, Misterio y Fuga (Mister şi Fuga), a fost foarte impresionantă şi solid articulată!

Autorul acestui articol (adică, Scribul din romanele apreciatului scriitor Gheorghe Schwartz) a rămas stupefiat, copleşit şi încântat.

 

Weiden, 14 martie 2017