logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

 

„Viaţa este un ocean”

 

Blackfield este un duo format din londonezul Steven Wilson şi israelianul Aviv Geffen.

Compozitorul, producătorul, solistul vocal, dar şi multi-instrumentistul (chitară clasică şi electrică, instrumente cu clape) Steven Wilson – a cărui biografie am prezentat-o deja în paginile revistei „Arca” – este, în primul rând, fondatorul grupului de rock progresiv Porcupine Tree, care a editat zece albume de studio în perioada 1992-2009. Din 2008 încoace avem de-a face şi cu o carieră solo a lui Steven Wilson concretizată în cele cinci albume de studio care au apărut până acum.

În paralel cu această prodigioasă activitate muzicală, Wilson a fost implicat în multe alte proiecte: Incredible Expanding Mindfuck, sau, pe scurt, I.E.M. (cinci albume de studio); Bass Communion (zece albume); Storm Corrosion (un album); No-Man (şase albume).

Celălalt membru Blackfield, Avi Geffen, este, de asemenea, compozitor, producător, claviaturist, chitarist şi solist vocal. Avi este fiul importantului scriitor israelian Yehonatan Geffen. De-a lungul carierei sale, Avi Geffen a editat 18 albume de studio, muzica lui stând sub influenţa lui Thom Yorke (Radiohead), Roger Waters (Pink Floyd), dar şi a lui Bob Dylan sau U2.

Din biografia sa, publicată de playityet.com , aflăm că pe la mijlocul anilor '90 Avi a descoperit muzica trupei lui Steven, Porcupine Tree, devenind un mare fan al acesteia. La invitaţia sa, Porcupine Tree a realizat în anul 2000 o serie de concerte în Israel. Avi s-a întâlnit apoi cu Steven la Londra ca să-i propună realizarea unui proiect, un duo, pe care l-au numit Blackfield.

logoPrimul lor album de studio, Blackfield I, a apărut în 2004. I-au urmat: Blackfield II (2007), Welcome to my DNA (2011) şi Blackfield IV (2013).

În februarie 2017 a apărut Blackfield V. Discul a fost compus şi înregistrat pe parcursul a 18 luni în studiouri din Israel şi din Anglia. Tema oceanului este repetitivă, o regăsim la trei dintre cele 13 piese ale albumului.

Alături Steven Wilson şi Avi Geffen (ambii la voce, chitară şi claviaturi), au mai fost invitaţi Tomer Z la tobe, Eran Mitelman la instrumente cu clape, dar şi London Session Orchestra, pentru acompaniament. Ca şi în cazul albumelor solo ale lui Steven Wilson, întâlnim participarea legendarului producător Alan Parsons la trei dintre piesele discului.

Albumul se deschide cu o scurtă uvertură, A Drop in the Ocean (1:23 min) interpretată de London Session Orchestra. Instrumentele cu coarde ne transpun într-o lume romantică, de vis, ca într-o rapsodie de Rahmaninov.

A doua piesă, Family Man, începe în forţă. Doar câteva bătăi puternice în tobe şi vocea lui Steven Wilson intră imediat în scenă. Corul ne aduce aminte, cu nostalgie, de mai vechile albume Procupine Tree, deşi în mod oficial trupa încă nu s-a desfiinţat. Versurile ne îndeamnă să nu avem nicio reţinere în privinţa activităţilor domestice:

“Chasing your dreams \ Paying your bills\ Here you go again\ Definite sign\ You are around\ No, it's not a shame to be a family man”

„Urmează-ţi visele,\ Plăteşte-ţi facturile.\ O iei de la capăt,\ Semnul exact\ Că eşti prin preajmă.\ Nu, nu e ruşine să fii un familist”

Ritmul viguros al piesei anterioare este urmat de o fermecătoare baladă, How Was Your Ride? La început, pianul, şi apoi solistul Wilson ne încântă cu timbrul vocii lui de o melodicitate unică. Orchestraţia joacă un rol tot mai important pe parcursul dezvoltării piesei, iar Wilson şi Geffen interpretează la unison, în duet, versurile care ne atrag atenţia asupra pericolului singurătăţii dinaintea căderii cortinei.

“Frozen moments\ Your shadows on me\ Will always give the command\\ It won't get better\ Just string along\ Until the curtain comes down”

„Momente îngheţate.\ Umbrele tale deasupra mea\ Mă vor controla întotdeauna.\ Nu va fi mai bine,\ Strânge din dinţi\ Înainte de căderea cortinei”

În contrast cu vocea lui Steven, se evidenţiază glasul bas, mai pronunţat, al lui Aviv, care susţine partitura vocală la următoarele două piese.

We'll Never Be Apart are un tempo mediu, în care riff-ul chitarei lui Steven Wilson şi ritmul dat de baterie însoţesc povestea unei relaţii care rezistă, indiferent de situaţii şi distanţe.

“ Now music turns to blasts\ I saw everything collapse\ So I'll think of you\ And we'll never be apart”

„Acum muzica se transformă în explozii\ Am văzut cum totul se prăbuşeşte\ Aşa că mă voi gândi la tine\ Şi noi nu ne vom despărţi niciodată”

În Sorrys chitara clasică şi claviaturile induc senzaţia de calm. Versurile ne aduc în discuţie, încă o dată, regretele unei iubiri neîmplinite.

“Sorrys, seven years of sorrys \ I was trying to catch your eye\ Rolling, into the river you were caught in\ I saw you flowing and couldn't swim back”

„Regrete, şapte ani de regrete\ Încercam să-ţi prind privirea,\ Te-am văzut plutind, rostogolindu-te în râul\ În care ai fost prinsă, neputând înota înapoi”

logo

Life is an Ocean ne menţine în aceeaşi stare de calm. Combinaţia pian – voce de acompaniament ne relaxează, aşa cum ar face-o valurile foarte mici ale mării care în retragerea lor se sparg uşor de ţărm. În partea a doua a piesei, odată cu intrarea tobelor şi a chitarei electrice, vocea lui Steven învăluie totul ca-ntr-un ocean neţărmurit. Viaţa fiecăruia dintre noi este, de fapt, un ocean în apele căruia trebuie să înotăm. Uneori sarea ne va afecta ochii, iar apele nu vor fi mereu limpezi şi line.

„Life is an ocean \ You've got to swim\ Your eyes get salty\ As you dive deep\\ No clear through water\ Muddy bottle\\ Life is an ocean”

„Viaţa este un ocean.\ Trebuie să înoţi,\ Ochii tăi se umplu de sare\ Pe măsură ce te scufunzi tot mai adânc.\\ Nimic clar în apă,\ O sticlă mânjită.\\ Viaţa este un ocean.”

Lately – o piesă alertă de rock progresiv, numai bună de ascultat în timpul şofatului, este de departe cea mai veselă, având tonul cel mai optimist de pe album. Optimismul se datorează speranţei revenirii după o înfrângere.

“Lately, there is no one on your side\ It's a shame it's a shame you lost your magic touch\\ You feel unhappy no shadows more than light\ You can't think right\ You losing fights and take you one step back”

„În ultimul timp, nu este nimeni alături de tine\ E păcat, e păcat că ţi-ai pierdut atingerea magică\ Te simţi nefericit, nimic nu e mai umbrit decât lumina\ Nu poţi gândi bine,\ Pierzi lupta şi faci un pas înapoi”

October, melancolică, pe alocuri chiar îndurerată. Orchestra de coarde acompaniază, din nou, pianul lui Steven Wilson a cărui magistrală interpretare te-ar putea face să te întrebi dacă nu cumva partitura e făcută de Jordan Rudess (claviaturistul de la Dream Theater)? Vocalul e tot al lui Steven Wilson, cu mult patos, mărturisindu-ne amărăciunea, tristeţea, durerea unei iubiri neîmpărtăşite. Iubita luminează cu strălucirea ei drumul printre lacrimile lui. În final, doar moartea e singura cale certă spre fericire.

“And when I see you smiling\ I come to you, I'm trying\ To steal your smile for me\\ I hate you when you're glowing\ The way you're walking\ Between my tears\\ So when I die and October comes\ And the leaves start falling down upon the ground\ And when the rain will stop you can be sure\ I've found my happiness”

„Şi când te văd zâmbind\ Vin la tine, încerc\ Să-ţi fur zâmbetul\\ Te urăsc când străluceşti,\ Felul în care mergi\ Printre lacrimile mele.\\ Când am să mor în octombrie care vine\ Şi frunzele vor începe să cadă la pământ\ Şi când ploaia se va opri, poţi să fii sigură\ Că mi-am găsit fericirea.”

Piesa cu numărul nouă este The Jackal. Cântecul sună reconfortant, având vocalul lui Geffen, şi este tocmai bun de ascultat pe înserat, atunci când, uneori, ne mai amintim de dorinţele pe care nu le putem realiza, controla. Cine-ar putea şti când va veni momentul întâlnirii cu adevărata dragoste şi ce anume va prevesti asta?

“Sometimes you need someone to take away\ Your pain\ When you're falling down you're looking up\ For help (...)\ But how?\ How can I find you my true love one?\ How can I notice when a true love comes?\ How?”

„Uneori ai nevoie de cineva care să-ţi ia\ Durerea\ Când eşti în cădere te uiţi în sus\ După ajutor\...\ Dar cum?\ Cum pot să te găsesc, dragostea mea adevărată?\ Cum pot observa când vine adevărata dragoste?\ Cum?”

Urmează Salt Water, instrumentală, elegantă. Chitara electrică este acompaniată de orchestra de coarde în derularea unui minunat lullaby, tocmai bun de transmis persoanei iubite într-o seară, în încheierea unei comunicări virtuale.

Undercover Heart cu Geffen la timonă şi cu un reuşit acompaniament coral. Ni se dezvăluie o altă poveste de dragoste tristă. O iubită mult prea autoritară, mult prea posesivă, îţi poate face viaţa un calvar până la urmă, cu toată dragostea!

“All your secrets are hunting you\ It's too late, digging your lies for the truth\ Your undercover heart beats for who?\ You look so unhappy and blue\\ Another mistress stole your freedom\ Grounded you\ It's too late to awaken from your dream\ All your sleepy plans end with tears\\ How will you sneak out from here?”

„Toate secretele tale te urmăresc,\ E prea târziu să sapi în minciunile tale după adevăr.\ Pentru cine bate inima ta clandestină?\ Arăţi atât de nefericit şi trist. O altă iubită ţi-a furat libertatea\ Te-a pus la pământ\ E prea târziu să te trezeşti din visul tău,\ Toate planurile tale sfârşesc în lacrimi\ Cum te vei strecura afară de aici?”

Lonely Soul. O minunată interacţiune între tobe şi bas dezvoltă o progresie sonoră ce pare la un moment dat fără sfârşit. Idee întărită la maximum şi prin repetarea versurilor.

“Everything is broken\ Everything is chaos\ Everything in me\ (and the lonely soul)”

„Totul este sfărâmat\ Totul este haos.\ Totul în mine.\ (Şi sufletul singuratic)”

Albumul se încheie în forţă, cu piesa probabil cea mai valoroasă, cea mai grea. From 44 to 48. Se evidenţiază din nou vocea melodioasă a lui Wilson. Remarcabil riff-ul chitarei electrice acompaniat treptat de orchestra de coarde. Textul ne întovărăşeşte într-o călătorie prin viaţa unui bărbat.

“Then from 24 to 25\ A girl I liked became my wife I tried\ It was harder than I'd ever imagined to keep all my dreams alive\\ Then from 44 to 48\ I knew I'd left it far too late for sure\ To climb up the mountain ‘cause time's always running away from me”

„Apoi, de la 24 la 25\ O fată care mi-a plăcut mi-a devenit soţie.\ A fost mai greu decât mi-am imaginat vreodată să-mi ţin toate visele în viaţă.\\ Apoi, de la 44 la 48\ Am înţeles că voi pleca mult prea târziu\ Pentru a urca pe munte în siguranţă, pentru că timpul mereu fuge de mine”

Blackfield V, un album tocmai bun pentru a fi soundtrack-ul momentelor principale ale vieţilor noastre. Valoarea muzicală este, fără îndoială, amplificată de fuziunea cu muzica clasică dată de colaborarea duoului Blackfield cu London Session Orchestra.