POEZIE

Gabriel-Petru Băeţan
poet, Arad

Poesie vivante

Poezia este mai vie decât toţi oamenii şi toate vietăţile la un loc.

Mai vie decât o cezariană proaspătă

din care scâncet stă să erupă.

Mai vie decât viţa-de-vie cu a cărei sevă unii

îşi dreg rănile.

Mai vie decât toate focurile văzute şi nevăzute ale Universului.

O fecundaţie într-un bob de sare,

minereul de speranţă ce iradiază

chiar şi plumbul,

chiar şi un ocean lacrimi.

Atât de vie încât uneori îi pulsează morţii în ochi.

Da. Poezia se perpetuează chiar şi dincolo.

Ea însufleţeşte liniştea din cimitire.

Ea dă amintirilor celor dragi ecou în eternitate.

Poezia este viaţa însăşi,

Combustibilul motricităţii noastre,

instinctul de a iubi.

Poezia este atât de vie încât

fiecare undă radio care se propagă prin trupurile noastre

e un vers!

Cimitirul cuvintelor

acolo unde pe măsură ce îmbătrânim

nefericirea ne înţeapă tot mai des în piepturi

acolo, între cearcănele sufletului

sub sârmoasa iarbă a regretelor

zac toate cuvintele pe care nu am avut curajul să ni le rostim

ca nişte copii morţi la naştere

amintirea lor ne suprimă înălţarea

amintirea ţipătului lor ne asurzeşte

orice gând, orice vocaţie, orice destin

acolo, fix în locul acela

singurătatea îşi înfige adesea cârligul în noi

balansându-ne vieţile deasupra unei mări de acidă incertitudine

folosindu-ne visele spulberate

pe post de scripete

acolo totul este o rumoare

despre ceea ce am fi putut

să devenim

Centura de siguranţă

de la o vreme încoace

toate se precipită

Soarele spre faţa nevăzută a planetei

râurile spre evaporare

muşuroaiele de maşini către centrele de casare

insectele către tălpile trecătorilor

componentele materiei spre reciclare

oamenii ca nişte navetişti ursuzi

între entuziasm şi disperare

către capătul de linie

al sângelui

toate se grăbesc spre nicăieri

cu o viteză pe care nici măcar electrozii

nu ar putea-o percepe

toate aleargă cu o nerăbdare haotică

spre puncte imaginare

spre fatale găuri negre

nu mai există nici măcar o particulă statică

nu mai există levitaţie nici măcar în vise

nu mai există ochi de cer care nu a fost angrenat

de inerţia goanei după efemer

toate accelerează inconştient spre destrămare

spre o inevitabilă ciocnire

de trecut

poemul acesta

este centura mea de siguranţă...

Condamnarea la scris

Eu nu aparţin nici măcar trupului darămite vreunui curent literar.

Scriu ca şi când m-aş fi născut numai pentru asta

şi nu îmi pasă dacă ochiul morţii va fi singurul meu cititor.

Scriu ca şi când sufletul meu ar monologa în oglindă,

ca şi când fiecare cuvânt pe care îl scriu ar fi ultima mea respiraţie.

Poezia este sau nu e, vorba lui Suciu.

Toate poeziile care nu dor sunt nişte avorturi.

Toate poeziile care se scriu cu gândul la soclu

sunt la fel de false ca şi zâmbetul unui clovn.

Toate poeziile care se construiesc inginereşte sunt maculatură,

virgule între scânteie şi flacără.

Toate poeziile care nu curg în cascadă sunt apă chioara în gura unui beţiv.

Cea mai bună definiţie a poeziei pe care am cunoscut-o este depresia,

cea mai fantezistă biografia.

Uneori visez că mimez scrisul,

că pentru asta aş putea fi nominalizat la Premiul Nobel.

Dimineaţa mi se face ruşine de mine

şi mi se izbesc în minte sfaturile bunicului

asemeni limbii de clopot:

Trezeşte-te, nepoate, cel mai frumos dar al vieţii este însăşi viaţa.

Nu există nimic grandios în încoronare.

Absolutul mai mereu adulmecă

mirosul agoniei,

pe aceia îngenuncheaţi pe dinăuntru.

Scriu ca şi când inima mea ar fi mută…

Singurătatea şi alte vagoane de gânduri

când nu vrei să adormi singur

singurătatea începe din nou să îţi sângereze

ca un membru rănit într-un vechi război

pentru subzistenţa sufletului

şi nu găseşti în nici o amintire pansament

şi întrebările te lovesc în ceafă ca un bumerang

împrejur niciun răspuns, nicio mână, nicio aripă

şi îţi trec prin minte vagoane de gânduri

deşi prin sângele tău nu trece prin nicio gară

şi auzi adesea cum îţi respiră moartea în ceafă

şi numai Dumnezeu poate şti ce este în sufletul tău

cât cer fără pământ, câte oceane de neîmplinire

şi toţi oamenii sunt plecaţi în alte vise

chiar şi după ce adormi

singur...

După o mare dragoste

după o mare dragoste

urmează întotdeauna o tăcere şi mai mare, corozivă

cerul pare-se că se scufundă

amintirile devin morminte

inima îşi pierde glasul

prezentul alunecă în trecut ca într-o gură carnivoră

totul se preschimbă cianură

totul are gust de moarte

totul se dezintegrează

rămâne un gol nemărginit pe care ai senzaţia că nici măcar Dumnezeu

nu l-ar mai putea umple

rămân himere care te urmează din inerţie

rămâi tu însuţi, un tablou al deznădejdii

un spic sub talpa regretelor

un crater de vulcan

după o mare dragoste

în sufletul omului urmează întotdeauna

întotdeauna

potopul

A opta zi după facerea lumii

a opta zi după facerea lumii

pentru a da mai mult suflu cuvintelor

pentru a i se răspândi voinţa în toate cotloanele existenţei

Dumnezeu a creat poeţii

şi le-a poruncit:

„voi trebuie să fiţi solii mei în orice limbă

şi vestitorii luminii în sufletele oamenilor

nu lăsaţi nicio ureche nemângâiată

nu lăsaţi niciun fir de iarbă neexplorat de ochiul ager al gândurilor voastre

transformaţi orice detaliu în mirare

şi orice zbucium în capodoperă

domesticiţi umbrele

vorbiţi-le chiar şi morţilor

interogaţi chiar şi pietrele

prin voi speranţa se va infiltra

chiar şi în peştera subconştientului”

şi de atunci

în fiecare atom al Universului

sălăşluieşte aşteptând să fie decriptat de poeţi

câte un vers

Terapia plânsului

plângi

şi prin lacrimi

se scurg afară din tine toate dihăniile acelea

care ţi-au înveninat sufletul până atunci

şi ţi se arată noi încăperi ale conştiinţei

cu ferestrele spre latura luminoasă a existenţei

în sângele tău explodează revoluţii

sau năzuinţe pe care ţi le credeai amputate

dintr-o dată toate nenăscutele galaxii

vor să îţi îmbrăţişeze atomii proaspăt eliberaţi

şi o limpezime parcă desprinsă din începutul lumii

începe să îţi guverneze carnea

de la ultimul receptor al retinei

până în străfundurile

adn-ului

Soră cu mahmureala

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala

cu toate că ţie îţi place să bei numai pagini din Goethe

şi îţi aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel

cum s-a impacientat el atunci când s-a despărţit de pântec

şi i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei

sau cum a renăscut el atunci când a descoperit poezia autentică

pe care cu toţii o caută

arhivată în palmele brăzdate de încercări ale bunicilor săi.

Cum striga el în ziua aceea din toate moleculele de îi simţeai intensitatea vorbelor până pe măduva spinării:

Există unde care continuă mult după ce noi devenim tăcere.

Există ceva dincolo de orice suprafaţă!

Există, există, există….

Începi să vezi totul cu un binoclu când te cuprinde starea aceasta

şi nu înţelegi de ce alţi oameni spun că Gabriel suferă de depresie şi de ce îi ocolesc pragul

când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare

şi ţi se face dor de acela care erai când locuiai în aceeaşi umbră cu el.

Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate tăcerile.

Cum vedea el în orice angoasă o auroră boreală.

Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecţionat din confeti.

Cum te liniştea el de fiecare dată când ţi se părea că mai toate ghilotinele vieţii te ameninţă, spunându-ţi:

Numai o lacrimă ne desparte de noi înşine

Numai trupul ne desparte de treptele chintesenţei

Numai un vis sunt toate

Naşterea, durerea, clipa

Numai un vis...