POEZIE

Florin Matei
poet, jurnalist, Arad

Rănitul

Sunt rănitul de pe-un câmp de luptă,
Horcăi greu, chircit diform pe-o rână,
Am plămânii sparți și mâna ruptă,
Și-mi țâșnește sânge dintr-o vână.

Zac, aici, în praf, fără putere,
Iar tăcerea morții mă-mpresoară,
Milă și-ndurare n-am cui cere,
Ca să pot trăi și-a doua oară!

Îmi aduc aminte ce palavre
Îmi turna cu patos generalul,
Cum zicea să calc peste cadavre,
Și să merg unde mă duce valul.

Susurau persuasive șoapte,
Că, să-mpușc dușmani e-o datorie,
Și că, furișându-mă în noapte,
Să nu las nici o făptură vie.

Că pe front mă mână însăși țara,
Că războiul are argumente,
Că, de nu, pârjolul, focul, para,
S-or abate asupră-mi, finalmente.

L-am crezut, naivul prost de mine,
Și-am avut încredere-n ce spune,
Cu nădejdea-n ziua care vine
Și că ce-mplinesc sunt fapte bune.

După-aceea începu coșmarul,
Glonțul rece mă găsi în oaste.
Îmi pierdui busola, felinarul,
Și simții o-nțepătură-n coaste.

O văzui pe fata de acasă,
În ogradă, stinsă, despletită,
Avea chipul pal și fața trasă,
Pleoapa-ncercănată și-umezită.

Mă-nturnai, apoi, s-astup durerea,
Găurii din piept să-i pun un dop,
Printre vintre, –mprăștiată, fierea,
Și prin vene, cardiacul stop.

Câmpul luptei-i roșu ca rubinul,
Inima-mi, stingheră, ca o oază,
Lângă mine, machiavelic, chinul,
Meșterindu-mi clipele de groază.

Nu știu câtă vreme o să treacă,
Nu știu nici cât va mai ține ața,
Să răsuflu vreau. Un pic. Oleacă.
Și-n final, să mă împac cu viața...