LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

prozator, Arad

Traian Ştef: Poemul de dragoste *

Traian Ştef a debutat editorial în 1993, la vârsta de 39 de ani, cu volumul Călătoria de ucenic. În cei 24 de ani care au trecut de la debut, scriitorul a publicat vreo 18-20 de volume de poezie, de proză şi de eseuri, media apariţiilor sale editoriale fiind de aproape o carte pe an, ceea ce nu-i puţin deloc.

Cu preocupări literare diverse (poet, prozator, eseist fin, implicat activ în viaţa „cetăţii” prin puternicul şi manifestul său spirit civic), intelectual rafinat, făcător de revistă, Traian Ştef face parte din nu tocmai omogena grupare a scriitorilor optzecişti. Într-o carte în care comentează acest fenomen literar românesc, Mircea Cărtărescu spune că poemul-standard optzecist tinde să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice speciale, agresiv dar şi ironic şi autoironic, imaginativ până la onirism, ludic, impregnat de aluzii culturale savant inserate prin „procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate”.

Privindu-l, din aceste puncte de vedere, pe Traian Ştef, observăm că, deşi optzecist cu acte în regulă, cum se spune, el este de un alt tip. Adică este un altfel de optzecist. Unul cu versul mai aşezat, mai puţin contondent, mai calm, mai uman. Comentân du-i cartea de debut, Viorel Gheorghiţă l-a numit poet al cumpănitei măsuri, iar Al. Cistelecan a spus despre Traian Ştef că ar fi „ultimul mohican, cel care încheie plutonul optzecist”. Ba, mai mult, că poemele sale nu par a se încadra în poetica optzecistă-ortodoxă.

Blândul şi molcomul Traian Ştef poate fi (şi chiar este) lucid, chiar corosiv când vine vorba despre lumea, despre societatea românească de astăzi, când scrie despre şi analizează criza morală din zilele noastre. Aşa îl găsim, bunăoară, în volumele Despre mistificare, Ridicolul sau Despre calitatea umană şi, mai ales, în Epistole către Alexandros, în care îşi manifestă o „constantă, apăsată rezervă faţă de prezent”. Al. Cistelecan vede în el „un moralist de tip clasic”, iar Iulian Boldea ne propune un autor care urmăreşte „să demistifice, să despartă binele de rău, autenticul de fals” şi care „îşi asumă o menire dificilă, uneori dureroasă: aceea a exprimării neconcesive şi neconvenţionale a adevărului”.

Gh. Grigurcu scoate în evidenţă „tensiunea morală” a scrierilor lui Traian Ştef, considerându-l „un condei lucid şi integru, din rândul celor ce ne propun să ne asumăm sarcina unei istorii ce-şi asumă, la rândul său, sarcina culturii, pentru a ne readuce la condiţia normalităţii”. Or, Traian Ştef tocmai asta face, asumându-şi la modul cel mai serios, mai responsabil, menirea de scriitor care trăieşte în cetate, nu deasupra sau în afara ei.

Scriitorul însuşi se consideră a fi „un fel de neamţ”, şi asta datorită caracterului şi puternicului simţ al responsabilităţii pe care le are şi care apar atât de pregnant în scrierile sale. Uneori se declară uşor nemulţumit de faptul că cei care îi comentează cărţile apreciază în primul rând tocmai aceste trăsături caracteriale şi nu valoarea estetică a scrierilor sale.

Comentariile de mai sus ne-au fost stârnite de citirea recentului volum publicat de Traian Ştef, Poemul de dragoste. Pe bună dreptate ne putem întreba oare cine mai scrie astăzi poezii de dragoste? Astăzi, când o bună parte din lirica românească pare a fi inundată de obscenităţi şi trivialitate, de grobianism şi imund, când tot mai mulţi poeţi aleg să tragă cu totul perdeaua, lăsând vederii întreaga scenă, cu tot ce-i grotesc şi murdar în ea, când „pornolirismul” face victime pe bandă rulantă.

Ei bine, iată, Traian Ştef a făcut-o. S-a încumetat să scrie un volum de versuri în care face, cu măiestrie, elogiul iubirii, al dragostei, împlinite sau nu, acest sentiment etern uman.

Poetul a ajuns la vârsta la care simţurile intră într-o relativă calmare, aşa că şi versul său din acest volum este pe măsura vârstei sale. Iubirile ard domol, tihnit şi calm. Poetul nu vrea „o dragoste catastrofală”, vrea să fie, şi în iubire, un om obişnuit, un „om la locul lui”. „Vino să ne jucăm de-a amanţii/ Să fiu eu amantul premiat de tine/ Vino/ Nu vreau o dragoste catastrofală/ Zeiţă noptoasă mişcare unduioasă/ Eclipsă cu inel luminoasă/ Vino să-ţi închin imnul de dragoste”. Observăm că, spre deosebire de incizia şi corosivitatea din volumele de eseuri, aici întâlnim un Traian Ştef calm, matur, trecut de exagerările şi hiperbolele adolescenţei şi tinereţii. „Şi fulgerul se pierde/ Şi lumina lui/ Şi puterea lui/ Dar nu se pierde răsuflarea uşoară/ Ca un sul de monton călduţ/ Înfăşurându-te”.

Cei doi (pentru că, în iubire, mereu şi mereu trebuie să fie doi, un El şi o Ea) au elanuri şi dorinţe fireşti, nimic nu este nelalocul lui, ieşit din comunul obişnuit. „Ar dori să se plimbe puţin/ Prin ploaie/ El să simtă cămaşa udă/ Peste pielea solzoasă/ Ea să-şi piardă minţile/ Ca o pălărie zburând”.

Prin cuvinte simple, lipsite de emfază, de orice urmă de artificialitate, poetul ajunge la un soi de esenţializare a iubirii, în care „armonia cuplului de îndrăgostiţi se manifestă calm, firesc”. Nu e de mirare atunci că „ceaiul este cald, iar plapuma uşoară”, iar el o aşteaptă pe ea „în odaia cu şemineu” şi pat cu baldachin. Ea, care soseşte călare pe un cal blând şi domol. „Vino tu umbră rozalie/ Vino ca lacrima sărată pe buze/ Vino ca sângele cald/ În cămările inimii/ Vino tu adiere muză crăiasă/ Balsam pe rănile fără leac/ Vino aşa mai discret/ Să ştim numai noi doi/ (…) Vino călare pe un cal/ Blând şi domol/ Înfăşurată în coroniţe de sânziene”.

Am pomenit deja de cei doi, de eternul cuplu de îndrăgostiţi. Nicoleta Cliveţ găseşte (şi nu văd niciun motiv să nu-i dau dreptate) că poetul şi poezia sunt singurul cuplu indestructibil al volumului. „Aş vrea să smulg un solz/ Din pielea ta de sirenă/ Să-l ţin între buze/ Să cînt/ Să te chem/ Povestea dinainte/ De a-ţi întoarce faţa de la mine/ Aş vrea s-o scriu/ Floare monadă”. Iată cum pielea poetului devine papirusul pe care îşi scrie poetul, cu pana înmuiată în sânge, poemele.

Ultima secţiune a volumului este ocupată de Poemul de familie. Aici „viaţa şi moartea sunt într-o continuă confruntare”, suferinţa este mereu prezentă, concretă, iar biografia, cu evenimentele sale imprevizibile, dă buzna peste cititor. Poetul îi evocă, uşor nostalgic, pe moşul care ştie să pună în toate „ceva nyelcoşag”, pe maica bună (o prezenţă binefăcătoare) care zdrobeşte cartofii fierţi în căldare şi care îl iubeşte atât de tare pe poet, încât ar vrea să-l ia cu sine atunci când o fi să se ducă. „În ultimul timp/ Se teme/ Să stea/ Singură/ Mă cheamă/ Din camera/ Alăturată/ Să-mi povestească/ Viaţa ei/ Şi povestea e/ Altfel/ Decât mâinile ei/ Tremurând/ Decât lacrimile/ Neputinţei/ Pe care şi le ştergea/ Îndârjit/ Când era/ Mai tânără/ Decât amintirile/ Mele/ Fericite/ Te iubesc aşa/ De mult/ Îmi spune/ Că aş vrea/ Să te iau/ Cu mine/ Atunci când/ Voi muri”.

Trebuie amintit aici şi faptul că volumul beneficiază de frumoasele şi inspiratele desene ale artistului plastic Viorel Simulov, nişte subtile „eroticoane”, cum în mod fericit le-a definit Gheorghe Mocuţa, cu prilejul lansării volumului la Arad.

*Traian Ştef, Poemul de dragoste, Editura Şcoala Ardeleană, 2016