LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

prozator, Arad

O reconstituire istorică*

După cum singur mărturiseşte în unul dintre volumele publicate până acum (vreo cinci, şase la număr), Mircea Hortensiu Tomuş a început să scrie încă din tinereţe, fiind un constant şi activ participant la viaţa cenaclurilor literare din partea aceasta de ţară. Se pare că principala sa „aplecare” ar fi spre lirica poetică, dar se vede că nici memorialistica nu-i dă pace (dacă pot spune astfel), cum nici proza, mai ales cea legată direct biografic de viaţa domniei sale. Este şi cazul ultimului volum al profesorului M.H. Tomuş, romanul intitulat Sălaşul de la răscruce, care se vrea un soi de reconstituire istorico-literară a unor evenimente dramatice petrecute prin părţile arădene, la începutul secolului al XVIII-lea: revolta eşuată a iobagilor şi grănicerilor care păzeau hotarul de răsărit al Imperiului habsburgic. Pentru a înţelege motivele care le-au determinat pe aceste două categorii de cetăţeni ai marelui imperiu să se unească într-o acţiune comună, trebuie să ne întoarcem în timp şi să vedem care era starea acestora la începutul secolului al XVIII-lea, dar şi a Imperiului, în întregul său. Populaţia era cât se poate de eterogenă, din punct de vedere etnic, dar şi economic. Secătuit de războaiele cu turcii, Imperiul avea nevoie de bani, de cât mai mulţi bani, dar şi de cât mai multe braţe de muncă, braţe asigurate în principal de iobagii (români, sârbi, unguri sau slovaci) care munceau pe moşiile nobililor. Mărirea numărului zilelor de corvoadă, lipsa dreptului de proprietate asupra pământului, precum şi un anumit soi de opresiune religioasă, resimţită tot mai acut de iobagii care nu erau de rit catolic, sunt tot atâtea motive de nemulţumire, care au contribuit la acutizarea stării latente de revoltă. Pe de altă parte, grănicerii (care avuseseră până atunci un statut privilegiat), odată cu mutarea graniţei Imperiului mai spre est, îşi pierd din importanţă, dar şi din privilegii, fiind trecuţi şi ei în rândul contribuabililor şi folosiţi, tot mai des, la muncile de întreţinere a sistemului habsburgic de apărare (alături de iobagi). Mai trebuie amintit faptul că, în timp, unii dintre grănicerii încartiruiţi în localităţi ca Pecica sau Nădlac, de exemplu, s-au căsătorit cu fete de prin partea locului întemeindu-şi aici familii şi gospodării proprii (vezi idila dintre locotenentul Radiţa Ostoin şi Aniţa, fata potcovarului din Popin). Prin partea locului exista şi o puternică mânăstire (cea din Bezdin, care fiinţează şi astăzi), cu care unităţile de grăniceri aveau strânse legături economice (grănicerii lucrau pământurile mânăstirii, fiind plătiţi pentru asta în natură, adică cu saci cu grăunţe pentru hrana cailor).

La întretăierea drumului care duce spre Pecica şi Nădlac cu cel înspre Tornea (Turnu, de astăzi) şi Bătania, o anumită familie Iacşici a construit un han, loc de popas pentru drumeţi sau de întâlnire şi petrecere, pentru localnici, local care există şi astăzi în acelaşi loc şi care se numeşte aproximativ la fel. Oamenii de atunci i-au spus „Sălaşul de la răscruce” şi de aici şi-a luat M.H. Tomuş titlul romanului său.

Unitatea de grăniceri din Pecica era compusă din nouă companii, comandant fiind un ofiţer de prin părţile locului, Pero Iovanovici, zis şi Seghedinaţ, cu tată sârb şi mamă româncă. El avea să fie personajul central nu numai al cărţii, ci şi al evenimentelor care se vor petrece între luna mai a anului 1734 şi aprilie 1736. În roman apar şi alte nume, cunoscute din istorie şi devenite personaje în carte, cum ar fi generalul Handtko (comandantul cetăţii Arad, cu soţia căruia Pero va trăi o scurtă dar intensă iubire romantică), poetul şi omul politic Gyorgy Barany, ducele Rinaldo de Modena, episcopul Isaia Antonovici, principele Francisk Rakoczy al II-lea, generalul conte Von Daun (cel care primeşte sarcina să înăbuşe revolta) ş.a.m.d.

Evenimentele s-au petrecut cam aşa: la graniţa de est a Imperiului erau mai multe unităţi de grăniceri care, în principiu, aveau o singură sarcină şi anume paza hotarelor. În timp, importanţa lor scade, aşa că, spre nemulţumirea lor, grănicerii sunt puşi să îndeplinească diferite munci (întărirea zidurilor cetăţii Aradului, curăţirea albiei Mureşului) cu care ei nu sunt de acord. Nemulţumiţi sunt şi ţăranii iobagi care munceau pe pământurile nobililor şi care erau asupriţi nu numai economic, ci şi religios. Rezultatul, un scop comun al grănicerilor şi iobagilor care se unesc în lupta împotriva nobililor şi a autorităţilor statale. Au loc mai multe întâlniri între comandanţii grănicerilor (printre care se evidenţiază Pero Seghedinaţ) şi reprezentanţi ai ţăranilor şi iobagilor din părţile Aradului, Seghedinului şi Oradiei, întâlniri care i-au dat prilejul lui Pero Seghedinaţ să constate cu amărăciune că nu se poate baza pe toate unităţile de grăniceri. Au loc mişcări locale, de mai mică amploare, dar care anunţau acutizarea crizei: la conacul de la Petriş şi, în iunie 1734, pe moşia lui Mikloş, care va fi ucis de ţărani după ce acesta îl împuşcă pe unul dintre ei. Pero speră să-l determine pe principele Francisk Rakoczy al II-lea să se întoarcă din exil şi să preia comanda răscoalei, pentru a-şi prelua astfel tronul, numai că acesta moare înainte ca răscoala să izbucnească.

Primul atac este dat asupra cetăţii Gyula, atac reluat de câteva ori, dar fără sorţi de izbândă pentru răsculaţi. Generalul Hladtko află de planul răscoalei de la un iobag de pe moşia lui Papp (un anume Istvan Kovacs) şi, pentru a-l prinde pe Pero Seghedinaţ, organizează un bal, la care invită toată ofiţerimea, deci şi pe Pero. Acesta află de planul generalului, vrea să fugă, dar este prins la una dintre porţile cetăţii Aradului şi închis. Matula, mâna dreaptă a lui Pero Seghedinaţ organizează o ambuscadă pentru a-l elibera pe Pero, dar planul nu reuşeşte, iar Matula şi ortacii săi cad şi ei în mâinile soldaţilor care îl transportau pe Pero la Buda, pentru judecată. Procesul răsculaţilor începe în data de 11 august 1735, la Buda, şi se încheie la 17 martie, printr-o hotărâre a Consiliului Secret. Procesul a fost organizat în aşa fel „încât, aşa zisa apărare, compusă din gradaţi de origine nobilă, conţi şi înalţi demnitari ai curţii imperiale, au desfăşurat pledoarii care să dezvinovăţească mulţimea de iobagi, alegând pentru vinovăţii aspre un număr cât mai redus de ţărani iobagi, dând astfel satisfacţie solicitărilor marilor proprietari de moşii în a-şi recupera forţa de muncă”.

În final, Consiliul Secret hotătăşte: Pero Iovanovici, zis şi Seghedinaţ, Andraş Sebestyen, Alexandru Silivaş şi Mihai Cioban sunt condamnaţi la moarte prin tragere pe roată, iar după deces, trupurile lor să fie secţionate în patru şi părţi din acestea să fie expuse la Oradea, Arad şi Seghedin; alţi patru (Pavel Matula, Gheorghe Macavei, Daniel Baicu şi Ştefan Puşcaş) sunt condamnaţi la moarte prin decapitare, iar apoi, trupurile lor, trase pe roată; mulţi alţii (printre care şi câţiva prelaţi) au primit ani de muncă silnică sau temniţă grea. Sentinţa a fost executată la 4 aprilie 1736, în piaţa publică din Buda.

Sălaşul de la răscruce este o relatare istorică onestă, o reuşită „punere în scenă” a unor evenimente reale, petrecute în urmă cu mai bine de 300 de ani prin părţile Aradului. În demersul său, autorul mizează mai mult pe evenimente, situaţii şi context istoric, şi mai puţin pe caractere şi psihologii. Deşi scrierea este oarecum liniară, romanul lui M.H.T. prilejuieşte cititorului o interesantă şi instructivă lectură.

* Mircea Hortensiu Tomuş, Sălaşul de la răscruce, Editura StudIS, 2016