LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

prozator, Arad

Cultura Aradului în perioada interbelică*

De regulă, cercetarea istorică este făcută de specialişti, de oameni avizaţi, pregătiţi pentru domeniul ştiinţific pe care îl urmăresc. Istoria, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, este rodul muncii acestor oameni avizaţi, dedicaţi profesiei lor.

Am spus, de regulă, pentru că nu întotdeauna răspunsul la întrebările ridicate de cercetarea ştiinţifică sunt găsite neapărat doar de profesioniştii în domeniu. Se ştie că, alături de sau concomitent cu aceştia, au activat intelectuali cu diverse profesii, pasionaţi sau doar curioşi să descopere una sau alta, şi care au contribuit cu rezultate surprinzătoare la cercetarea istorică a unor comunităţi sau regiuni restrânse.

Este şi cazul profesorului de limba şi literatura română, Ion Mierluţiu din Arad, care a oferit, de curând, publicului interesat de trecutul cultural al Aradului, o interesantă lucrare de cercetare istorico-culturală, intitulată „Revistele de cultură apărute în Arad în perioada interbelică”.

De acest subiect (direct sau doar tangenţial) s-au ocupat reputaţi cercetători (Nae Antonescu, Ion Breazu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Hangiu, Angela Marcu, Ioan Mihuţ, Adrian Marino sau Mircea Popa), dar şi cercetători arădeni, cum ar fi Ovidiu Cornea, Lucian Ienăşescu, Kovàcs János, Iulian Negrilă, Melente Nica, Tiberiu Novac, Ujj János sau V. Valea, ca să dăm doar câteva exemple.

Ce aduce nou lucrarea profesorului Ion Mierluţiu în lucrarea dumnealui este faptul că reuşeşte să adune într-un mănunchi bine închegat şi riguros structurat, informaţii despre revistele de cultură apărute în Arad între cele două războaie mondiale, propunând şi o structurare a profilului acestora în funcţie de curentul literar în care s-ar putea încadra. Apoi, şi nu este de neglijat faptul că autorul prezintă cititorilor aspecte mai puţin cunoscute publicului larg din viaţa culturală arădeană prezente în revistele literare ale epocii şi, în acelaşi timp, vorbeşte despre relaţiile româno-maghiare reflectate în publicaţiile culturale din Arad în perioada supusă cercetării.

Lucrarea este structurată în şase capitole, urmate de „Note”, de lista lucrărilor bibliografice de care s-a folosit autorul în elaborarea cercetării sale şi se încheie cu o „Postfaţă” semnată de criticul şi poetul Gheorghe Mocuţa.

Capitolul întâi vorbeşte despre condiţiile istorice şi sociale care au permis, în decursul acelor ani, apariţia unor reviste culturale şi literare în Arad: înfiinţarea „Preparandiei”, în 1912, apariţia revistelor „Românul” şi „Tribuna”, dar şi a ziarului „Solidaritatea”, în a cărui program se afirma neutralitatea politică şi dorinţa de a milita pentru „mai multă adevărată echitate”. Ziarul „va căuta să fie santinelă trează a Românismului, dezinteresată călăuză spre mai bine”.

Articolul-program al „Salonului literar”, ziar scos de Al. T. Stamatiad, semnat de D. Nanu, vorbeşte despre „funcţia socială a presei”, care trebuie să fie „inima şi avântul publicului”. În aceeaşi perioadă (anii 1920 ai veacului trecut) apar şi câteva reviste maghiare, cum ar fi „Genius” (redactor-şef Franyo Zoltan), care, din motive financiare, va avea o viaţă scurtă, urmată de „Uj Genius”, „Fekete macska” şi de „Periszkop” .

Asupra anilor ´30 îşi pun amprenta publicaţiile „Hotarul” (în al cărui program se precizează că „nu suntem nici cenaclu literar, nici bisericuţă de permanentă bârfeală”, iar redactorii vor căuta permanent „cuminţenia scrisului şi, mai ales, adevărul lui”. Aproximativ în aceeaşi perioadă apare şi „Înnoirea”, care caută „idealul moral şi spiritual”, dar „se va ţine departe de orientările moderniste ale revistelor „Salonul literar” , „Genius” , „Periszkop” şi „Fekete macska” . „România literară” şi „Litera”, deşi cu apariţii efemere, au militat „pentru realizarea idealurilor românilor ardeleni de a se uni cu Ţara ”.

În Capitolele al II-lea şi al III-lea se dezvoltă ideile expuse în primul capitol, dezbătându-se caracterul modernist al „cvartetului” compus din „Fekete macska” , „Genius” , „Salonul literar” şi „Periszkop” , publicaţii la care au scris condeie bine-cunoscute ale Aradului, cum ar fi Franyo Zoltan, Fekete Tivadar, Cziffra Geza, Darvas Lajos, Keresztury Sandor sau Ungvari Miklos. Revista „Fekete macska” publică şi creaţii ale autorilor români Aron Cotruş, Ion Minulescu sau Al. T. Stamatiad.

Publicarea unor scriitori români se explică şi prin „importanţa pe care o acordă redacţia apropierii prin cultură a celor două etnii după momentul Marii Uniri”. În „Genius” , care avea corespondenţi din aproape toate capitalele lumii, pe lângă autorii de limbă maghiară, apar şi traduceri din Al. A. Philippide, Lucian Blaga, Nichifor Crainic şi Alfred Moşoiu. Al. Negură şi Perpesiciuss vor publica aici câteva corespondenţe „care informează despre apariţiile recente ale unor scriitori români”.

Deşi cu o viaţă scurtă (15 martie 1925 – mai 1926), aportul „Salonului literar” „la promovarea unei literaturi moderniste va fi notabil pentru viaţa culturală a Aradului”. Aici au publicat Aron Cotruş (care „exprima aspiraţiile neamului său într-o manieră proprie”) şi Perpessicius (căruia îi sunt incluse câteva poezii din volumul Scut şi targă), sunt reproduse poezii în limba franceză ale lui Al. Macedonski, Al. Gr. Soutzo şi Helene Vacaresco . Stamatiad va traduce din Guillaume Apollinaire, Charles Baudelaire, Oscar Wilde sau Williers de l Isle Adam.

În revista maghiară Periskop (cu o apariţie de numai trei numere, între aprilie şi lunie-iulie 1925) semnează poeţii Szelpal Arpad, Becski Andor, Fekete Tivadar, Marcel Sauvage, iar proză scurtă, Farago Sandor, Dienes Laszlo, Szanto Gyorgy, Szelpal Arpad şi alţii. Revista publică informaţii „despre mişcarea modernistă românească, aşa cum se manifestă ea în revistele „Punct” (revistă constructivistă), „Contimporanul” – organ al avangardei româneşti, „Salonul literar” şi „Integral” – revistă de sinteză modernă”. La începutul secolului al XX-lea, această revistă, alături de „Fekete macska” , „Genius” şi „Salonul literal” , „aduce, chiar şi pentru scurt timp, un spirit nou în publicistica arădeană”.

„Hotarul” (mai 1933 – 1940) şi „Înnoirea” (15 septembrie 1937 – 1940) militează pentru înfiinţarea la Arad a unui teatru în limba română (idee susţinută şi de Camil Petrescu încă din 1921, pe când conducea revistele „Banatul” şi „ Ţara ”). În 1937 atât „Hotarul” cât şi „Înnoirea” îşi informează cititorii despre „mişcarea pentru teatru românesc”. În martie 1939, „Înnoirea” „anunţa iminenta vizită a lui Ion Marin Sadoveanu, pe atunci subsecretar de stat în Ministerul Cultelor”, care „urma să contacteze factorii de decizie ai Aradului pentru rezolvarea problemei teatrului”. Problemă care îşi va găsi rezolvarea abia în 4 noiembrie 1948, când are loc spectacolul inaugural al Teatrului de Stat din Arad, cu piesa O zi de odihnă, scrisă de (nu se putea altfel) Valentin Kataev.

În afară de ideea înfiinţării unui teatru românesc la Arad, revistele „Hotarul” şi „Înnoirea” au promovat „creaţia folclorică literară şi muzicală din părţile arădene”. De culegerea şi comentarea folclorului literar şi muzical s-au ocupat Ioan Iluna, dr. Caius Lepa (care la acea vreme era directorul Şcolii Normale Dimitrie Ț ichindeal), I. Lascu şi, mai ales, Emil Monţia, cu o preocupare constantă pentru cercetarea folclorului românesc din părţile noastre, cu predilecţie pentru colinde.

Profesorul I. Mierluţiu, în cartea sa, aminteşte şi de alte reviste apărute la Arad la începutul secolului trecut: „Pagini literare” , „Tribuna poporului” şi „Românul” , care tipăresc din creaţiile lui Octavian Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciurea şi alţii.

În „România literară” şi în „Litera” (publicaţii „în tonalitate minoră”) pe lângă producţiile proprii semnate de Ion Agârbiceanu, Gh. Bogdan-Duică, dr. Silviu Dragomir, Gabriel Drăganu, Emil Giurgiuca, Emil Isac şi Livia Rebreanu-Hulea, revista informează cititorii despre apariţiile noi de poezie şi proză, iar Emil Giurgiuca semnează cronici pertinente privind volumele lui Mihail Codreanu, G. Bacovia, Ion Barbu, Otilia Cazimir şi Lucian Blaga.

Constatăm cum, în perioada cercetată de profesorul I. Mierluţiu, între revistele de limbă română şi cele de limbă maghiară din Arad a exista un adevărat dialog, în paginile lor găsindu-şi reflectată, fiecare etnie, propria producţie literară. Lucrul acesta se observă mai ales în paginile revistelor „Vasarnap” şi „Biserica şi şcoala” . Astfel, în „Vasarnap” , între 1918 şi 1940 „se tipăresc constant traduceri din poeţii şi prozatorii români”. Sunt traduşi în maghiară poeţii M. Eminescu, V. Alecsandri, G. Coşbuc, I. Pillat, Al.T. Stamatiad, G. Bacovia, A. Cotruş, Al. Vlahuţă, prozatorii Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu şi I.L.Caragiale.

„Biserica şi şcoala” apare la Arad în 1877 şi are, ca şi „Vasarnap” , o viaţă lungă, ea încetându-şi apariţia abia în 1948, după preluarea puterii de comunişti. Deşi a fost, înainte de toate, „o revistă bisericească”, ea s-a „adresat nu numai preoţilor şi învăţătorilor ci şi, prin aceştia, românilor dornici de cultură, în general şi (de ce nu?) de literatură”. Revista îşi informează cititorii despre conferinţele culturale, despre manifestările din domeniul artelor plastice şi al muzicii simfonice (despre vernisarea expoziţiei artistului plastic Iulian Toader senior, despre recitalul tenorului Ionescu-Milano în salonul hotelului Crucea Albă, despre dezvelirea busturilor lui G. Coşbuc şi A.D. Xenopol, despre conferirea distincţiei de cetăţean de onoare, la împlinirea vârstei de cincizeci de ani, muzicianului G. Enescu, despre comemorarea unor personalităţi de seamă ale Aradului (D. Ţichindeal, Mitropolitul Andrei Şaguna şi istoricul A.D. Xenopol, comemoraţi în 1932, respectiv 1933).

Ultimul capitol al cărţii se ocupă de confluenţele literare româno-maghiare în publicaţiile culturale din Arad în perioada interbelică, materializate şi prin traduceri reciproce, din română în maghiară şi din maghiară în română. „Publicaţiile româneşti şi maghiare din Arad din perioada interbelică acordă o atenţie sporită traducerilor şi unor studii prin care cititorii făceau, reciproc, cunoştinţă cu valorile literare ale concetăţenilor lor şi, prin care, îşi sporeau treptat încrederea într-o cunoaştere a celor mai recente dintre creaţiile scriitorilor din România şi Ungaria”. De altfel, spune I. M., „o afinitate romantică apropie spiritul lui Şt. O. Iosif şi O. Goga de poeţii maghiari” Petofi Sandor şi Ady Endre.

Ion Mierluţiu îşi încheie interesanta şi temerara sa cercetare istorico-literară constatând că seria interferenţelor culturale româno-maghiare (benefice pentru ambele culturi) ar fi putut continua dacă nu ar fi început războiul: „Inter arma silent musae”.

* Ion Mierluţiu, Revistele de cultură apărute la Arad în perioada interbelică, Editura Mirador, 2016