logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Florica Bodiştean
eseistă, Arad

 

Basme de ieri, receptări actuale *

 

logoRecenta antologie epică realizată de reputata folcloristă Otilia Hedeşan, profesor al Universităţii de Vest din Timişoara, reuneşte sub titlul Basme din Banat. Lecturi postcanonice o diversitate de tipuri narative subsumate formulei generice a basmului/poveştii: de la basme fantastice, cu animale sau nuvelistice, la snoave şi poveşti curente inspirate din experienţa personală a performerilor sau pur şi simplu la însăilări fantasmagorice, de tipul „minciunii minciunilor”, neconduse de nicio altă regulă decât aceea a maximei permisivităţi asociative. Antologia confirmă o preocupare constantă a autoarei pentru fenomenul povestitului în spaţiile lingvistice româneşti limitrofe pentru care stau mărturie cel puţin alte două volume publicate anterior: Dacă n-ar vu fi, nu s-ar vu povesti… Antologia povestitorilor români din Ungaria (Paideea, 2007) şi Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (Editura Universităţii de Vest, 2015). Apărut tot la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, în excelente condiţii grafice, volumul Basme din Banat cuprinde pe lângă transcrierea celor 25 de texte înregistrate pe bandă magnetică între anii 1965–1975, o prefaţă a autoarei care motivează metodologic proiectul şi coagulează într-o sinteză hermeneutică densă, incitatoare şi fluidă la lectură corpusul de comentarii ce însoţeşte fiecare naraţiune în parte, trasându-i conformităţile sau libertăţile în relaţie cu ethosul folcloric şi cu basmul canonic; apoi, o hartă a Banatului istoric cu localităţile în care au fost culese basme din 1840 şi până la volumul de faţă, precum şi bibliografia de referinţă a speciei şi a mitologiei sale submerse, în antologii şi studii ce se întind de la Cuvente den betrani a lui Hasdeu până azi. Aflăm din Prefaţă că antologia însumează texte culese în 8 localităţi din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad, relatate de 10 povestitori şi imprimate de 6 cercetători (Ovidiu Bârlea, Vasile Tudor Creţu, Ioan L. Hedeşan, Gabriel Manolescu, Mihai Pop şi Ion I. Popa), provenind, majoritatea, din fondurile Arhivei de Folclor a Universităţii de Vest, dar şi din propria arhivă a autoarei antologiei.

Ce facem astăzi cu basmul tradiţional? se poate întreba orice prezumtiv cititor căruia îi cade în mâini acest volum. De ce ne-ar mai interesa ca cititori nespecializaţi? Ce facem astăzi cu basmul tradiţional? este însă ramificaţia unei întrebări pe care Otilia Hedeşan o lansase în chiar titlul unei cărţi publicate în 2001: Folclorul. Ce facem cu el?. Acolo, pornind de la transcrierea unei înregistrări mai vechi, autoarea făcea o fenomenologie a cercetării folclorice în contemporaneitate propunând valorificarea materialului arhivelor pe dimensiunea subiectivităţii performerului, fapt care ar relativiza, dacă nu chiar ar contrazice, o idee care a făcut carieră, aceea a caracterului anonim şi colectiv al folclorului. Baba Ruţa din Topolovăţu-Mare, persoana intervievată, devenea tema şi personajul său fascinant, plasat şi în oglinda inversă – obiectivată, sau, cel puţin, dialogică – a unui alt interlocutor, nepotul său, Constantin Ionescu, care o evocă la 10 ani de la moartea ei. Din ambele interviuri se desprinde ideea că biografia performerului e documentul etnologic cel mai viu şi mai semnificativ, căci fără el schema despre care vorbeşte (ritualul, tiparul narativ) rămâne literă moartă.

Cartea de faţă se aşază în prelungirea celei pomenite tocmai pentru că pune în practică, de data aceasta între cadrele discursive ale unei specii folclorice precizate, o viziune particularizantă şi individualizatoare asupra faptului folcloric şi acesta este deja un răspuns indirect la întrebarea La ce e bun basmul azi?. Naraţiunile antologate sunt frânturi de istorie orală, mărturii despre modul în care se sedimentează, pe osatura unui tipar narativ cunoscut, realităţi sociale, mentalitare, de viaţă privată, de viaţă materială, de tip gender sau chiar sexuale, filtrate de către subiectul enunţării. Şi acest lucru e vizibil mai cu seamă în basmul necanonic, care, emancipat de sub tutela algoritmului, a putut lăsa să se întrevadă irizările cotidianului, devenind în subsidiar document de viaţă concretă ce contrabalansează şi chiar autentifică fantasmagorica propensiune spre teritoriile idealului. Cum precizează Otilia Hedeşan în Prefaţă, culegerea acestor basme între anii 1965-1975 se datorează unei direcţii localiste şi individuale de cercetare a folclorului şi, implicit, a imaginarului colectiv – direcţie inaugurată de studiul lui Mihai Pop din 1965, Caractere naţionale şi stratificări istorice în stilul basmelor populare – care aduce o schimbare de paradigmă prin aceea că privilegiază stratificările de ordin regional şi personal subîntinse de astfel de naraţiuni; o direcţie nouă, complementară celei globalist-naţionale şi estetice, deci canonice, predominante până atunci în cercetarea folclorului. Sub semnul acestei viziuni asumate subiectiv ne explicăm şi titlul volumului care trimite la modul sui generis în care povestitorii înşişi au înţeles să se achite de sarcina de „a povesti basme”, respectiv la reprezentările strict individuale date categoriei fantasticului/miraculosului. Cât despre subtitlul Lecturi postcanonice, acesta vizează o grilă expresivă de receptare, focalizată asupra stilului personal şi asupra ingerinţelor proprii spaţiului de provenienţă al fiecărui performer.

Prin statutul postcanonic al basmului Otilia Hedeşan înţelege plusvaloarea, formală şi de viziune, pe care povestitorul o adaugă prefabricatului conservat în memoria colectivităţii până la a-i da finisajul obiectului de artă-unicat: „Povestiri care s-au adresat odinioară adulţilor, aceste texte definesc o epocă postcanonică a speciei, o vârstă a acesteia în care basmul a rămas un cadru textual pe seama căruia, ca pe o canava, se pot produce reliefări tematice, prin reveniri şi omisiuni, dar mai ales prin lecturi retorice (intensificări, subminări, conexiuni diferite în raport cu canonul)” (Prefaţă, p. 12), toate acestea conectând structurile ancestrale/atemporale la realitatea omului şi a locului care îl modelează. Prin urmare, toate naraţiunile, oricât de „fantastic” le-ar fi subiectul, tind să coboare pe pământ, într-un „aici şi acum”, transformându-se în structuri nuvelistice, îndatorate împrejurărilor cotidiene de viaţă, cele mai multe mărci ale spaţiului central şi sud-european. Soluţiile oferite de povestitori unor topoi specifici ai basmului sunt „sub vremi”, adică istorice, vădind mai cu seamă pătrunderea unor forme de viaţă urbană: competiţiile se decid la jocul de cărţi, banii se trimit „pe cec”, iar împăratul nu mai dă sfară-n ţară ca să ceară ajutor…, căci veştile se află la „căfană” şi pot fi citite într-o „nuveală” cum se întâmplă în Povestea lui Mojli, fiul nevrednic, dar vrednic până la urmă, al unui evreu bogat. Acest fiu, care stă mereu în umbra fratelui realizat (căpitan), ilustrează un destin de dorit ajungând, din spălător de toalete în armată, împărat. Ascensiunea lui spectaculoasă e o fabulă despre eşecul imitaţiei, temă pe care şi Slavici o exploatase în Budulea-Taichii: nimic nu putem construi pe schema unor precepte din afară, dar totul e la îndemâna omului care lucrează în spiritul a ceea ce a descoperit că este el însuşi. În subsidiar, basmul motivează evoluţia lui Mojli prin faptul că acesta e alfabetizat, îşi poate exploata şansa pentru că are acces la informaţia esenţială, ştie să scrie, deci poate cere ajutor. În alt basm, fantastic de astă dată, Rozuna, doamna florilor, construit precum Tinereţe fără bătrâneţe … pe motivul promisiunii imposibile, zâna celuilalt tărâm e înfăţişată ca o găzdăriţă ardeleancă/bănăţeancă care face ea însăşi de mâncare ajutată de trei servitoare. Mireasă fiind, primeşte trei palme în public de la soţul ei, Pipăruş Pătru, plătind astfel pentru palmele pe care ea însăşi le dăduse pe nedrept servitoarelor sale. Scenariul masculinităţii eminente şi izbăvitoare rezistă şi în Fata împăratului strâgoaie, dar în alte texte el capătă replici rizibile, iar demontarea stereotipurilor gender, extrem de înrădăcinate în ethosul tradiţional, documentează evoluţia ireversibilă a mentalităţilor sau reprezintă, cel puţin, cazuri de psihologie individuală: voluntara fată de împărat care preia iniţiativa erotică în Povestea lui Mojli e din neamul vulpii „prietene” cu leul, cu ursul şi cu lupul (Povestea cu vulpea şi cu mârtanul), vulpe care, sătulă de libertinajul erotic, îl cere de bărbat pe mârtan, ahtiată, ca o altă Martă rebreniană, după poza lui marţială. Căci arătând ca un „june nemţăsc”, ca un „domn cătănesc” de pe vremea Imperiului, motanul e beneficiarul unei înţelegeri premaritale prin care îşi plăteşte parazitismul cu propria imagine falocrată. Devine erou din întâmplare şi confuzie (un fel de Croitoraş isteţ, dar şi Motan încălţat, prin fanfaronadă), dar vulpea, departe de a se arăta dezamăgită, îi întreţine falsa reputaţie, pentru că aceasta îi furnizează onorabilitate şi orgoliu social.

Un alt basm ne spune că vremea femeilor care torc, adică se spetesc cu munca, a apus de mult şi că îndeletnicirea în sine nu mai reprezintă un atu marital, mai importantă fiind păstrarea tinereţii şi a frumuseţii (Povestea lu Baba Cloanţa). Sau, un altul, ce subîntinde scenariul cunoscutei Poveşti a porcului a lui Creangă, glosează, în temeni ce amintesc de o administraţie austro-ungară cu cunoscuta-i rigoare, asupra respectării contractelor: porcarul inform şi miniatural îi cere împăratului „zapis la mână” prin care i se garantează că va primi nu numai jumătate din împărăţie, ci şi mâna fetei dacă-l va scoate din pădure pe drumul spre împărăţie (Cu cocoşu…).

Dincolo de aspectele istorice infuzate în trama epică, dimensiunea mitic-arhetipală a acestor naraţiuni permite realizarea de filiaţii literare ce atestă circulaţia motivelor în culturi din acelaşi areal istorico-geografic. Un basm aparte, pe o temă de filosofie practică, a meliorismului social, e Povestea palatului galben, în a cărui formă simplistă se poate descoperi… ideaţia Faustului goetheean: o poveste despre căutarea fericirii care nu stă în valori individuale – nici într-o femeie, fie ea frumoasă ca o zână, nici în avuţie, adică în pietre de diamant –, ci în fapta bună, civilizatoare, îndreptată către ceilalţi semeni, eroul găsindu-şi împlinirea în calitate de „călător, antropolog naiv în căutare de locuri ce trebuie descoperite, pedagog social care îi învaţă pe oameni să se organizeze şi să-şi trăiască viaţa frumos” (Comentarii, p. 171). Aceasta pare să fie menirea pentru care omul de piatră a devenit fiinţă vie şi, implicit, aceasta pare să fie soluţia pentru de-pietrificarea sufletului. O soluţie spre care îl conduce o femeie, ceea ce actualizează fabula, în speţă romantică, dar în fond fără vârstă, a cunoaşterii lumii prin eros.

În fine, poate o a treia secţiune tematică a basmelor bănăţene ar putea fi delimitată de reprezentările mitologice ale unei lumi strict româneşti, îndatorată fondului profund arhaic de credinţe. Povestea Cu o fată şi Sântoaderii, variantă a tiparului „fata babei şi fata moşneagului”, vorbeşte nu doar despre devotament şi păstrarea măsurii, ci şi despre păstrarea virginităţii, semnificaţie inculcată de mitologia cailor lui Sântoader care, ne spun glosele autoarei la acest basm, veghează asupra bunelor moravuri ale fetelor de măritat, împărţindu-le acestora recompense şi pedepse. Ursitul actualizează o mitologie românească a sorţii ce poate fi schimbată doar prin intervenţia lui Dumnezeu, prezent efectiv pe pământ în momentele-cheie ale existenţei eroului. Construit pe jocul dintre „puterea divină absolută şi teofania discretă” (Comentarii, p. 132), basmul confirmă, prin intriga sa, credinţa tradiţională în forţa acţională a limbajului, referenţializând sensul concret al unor ziceri tipice de genul „m-o ajuta Dumnezău!” „o dat Dumnezău!”, „Plecaţi cu Dumnezău!”.

Antologia mai conţine o mulţime de naraţiuni care sunt variante transparente ale unor scheme cunoscute, pe teme şi motive de largă circulaţie precum uciderea balaurului pentru a facilita accesul la apă al comunităţii, păcălirea morţii, fata isteaţă, fata cu destin de Cenuşăreasă, ethosul dăruirii etc., care în lectura comparatistă extensivă şi de mare fineţe a Otiliei Hedeşan îşi relevă polifonia, respectiv tabloul conexiunilor, dar şi energiile textuale proprii. Nu poate fi trecută cu vederea o consecinţă lingvistică a asumării spaţio-temporale a acestor patternuri ancestrale, care se manifestă prin amestecul de registre, de la neologismul stilului oficial-administrativ sau al argoului licenţios, la localismele ce dau limbajului arhaizant culoarea şi savoarea specifică. Cele mai evocatoare sunt împrumuturile maghiaro-germano-sârbeşti, de genul cătănoşag, plevas, cociş, căfană, făgădaş, spăţireşte, sumnă, goştesc, mărci lingvistice familiare, ale unui areal central-european integrator. E şi acesta un argument, discursiv, în favoarea ideii că basmul din Banat e altul decât cel din Muntenia, de pildă, şi că restituirea lui în forme autentice nu e profitabilă doar pentru comparativismul faptelor folclorice, ci reprezintă şi document antropologic şi de geografie lingvistică pentru un spaţiu cultural multietnic. Antologia realizată de Otilia Hedeşan are meritul de a-i recupera, pe o dublă dimensiune, artistic-creatoare şi hermeneutică, mărcile identitare.

 

* Otilia Hedeşan, Basme din Banat. Lecturi postcanonice, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2016.