CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

Ulise valahul*

Un caz special în literatura română din ultimele patru, cinci decenii e cel al poetului Adam Puslojić, cu poezia sa turnată într-o limbă română aşa zicînd personală: poetul scrie în trena lui Nichita Stănescu forţînd – precum o făcea acesta genial – totul, lexicul, sintaxa, morfologia. Uneori creativ, alteori doar surprinzător sau, pur şi simplu, stupefiant. Dar mai e şi cazul traducătorului neobosit din română în sârbă şi invers. A tradus aproape toţi monştrii sacri ai literelor române în sîrbeşte, începînd cu Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, pînă la Mircea Dinescu şi Ioan Flora. Nu în ultimul rînd vorbim despre personajul public Adam Puslojić, cel cu o carismă neconcurată de mulţi poeţi români în viaţă, unul veşnic călător prin spaţiile noastre româneşti, parcă mereu mai profunde, de la sud la nord, de la est la vest, la lansări şi tîrguri de carte, la lecturi publice (îşi rosteşte minunat şi patetic poemele), în biblioteci, şcoli şi universităţi de pretutindeni de unde adună premii şi titluri onorifice. Nu întîmplător este şi membru al Academiei Române fiind, nu mă îndoiesc, în spaţiul venerabilei instituţii, o apariţie nonconformistă şi originală. Peste tot are prieteni şi admiratori fideli spre care trimite poeme cu dedicaţie din reviste şi cărţi noi. Adam Puslojić e febril şi loial deopotrivă celor două literaturi, română şi sîrbă, pe care le iubeşte şi cultivă deopotrivă, cu grija obsesivă de a nu înclina cumva balanţa într-o parte sau alta. Ba mai mult, poemele sale sînt centrate pe obsesii personale identitare, ce-i drept incerte, ceţoase sau imediat de el însuşi amendate atunci cînd i se pare că a pus prea multă lumină într-o parte sau alta. Congener, prieten şi emul necondiţionat al lui Nichita Stănescu, pe care îl zeifică, Adam Puslojić trăieşte la o aruncătură de băţ peste Dunăre, pe Valea Timocului, alături de valahii săi. Spune, nu ştiu cît de serios însă, că este un stră-, stră-, strănepot al lui Baba Novac. Dacă îl întrebi, (ceea ce-l cam supără), ce e el, spune „sîrbo-valah”, sau dacă nu prea te convinge cu această formulă, o inversează fără să ezite: „valah de sîrb”. Dacă-i priveşti chipul şi dacă îl asculţi în retorica şi carisma lui irezistibile, mai că-ţi vine să-l crezi. De ce nu? E înalt, puternic, cu o forţă ce parcă nu scade odată cu vîrsta, dar şi cu ceva de Sfînt Sava slav cu crucea într-o mînă, iar în cealaltă cu sabia. Fie şi a cuvîntului. O poezie histrionică, de poză dramatică, una care face prestidigitaţie cu limba română, pe urmele lui Nichita, aşa cum mai spuneam, pe care îl numeşte uneori şi Hristea.

Unul dintre reflexele sau automatismele lirice ale lui Adam Puslojić e dedicaţia în care poetul caută să strecoare portrete abstracte ale destinatarilor, închipuite doar din cîteva linii simple, expresive. Acestea, portretele, pot fi şi ale unor oraşe româneşti sau ţinuturi personificate. Aşadar poetul surprinde nu doar nume de personalităţi reale întîlnite şi îndrăgite pe loc, ci şi altele de care numai el are ştire, pe care, fără nicio reţinere, le amestecă dezinvolt cu cele sonore şi veritabile: Eminescu, Alimpie, Bacovia, Firul, Srba, Mircea, Radomir, Vasko Popa, Flora, Suceava, Negotin, Sorescu, Bacău, Belgrad, Dunărea, Brâncuşi, Labiş, Eugen Simion, Burebista, Breban, Decebal, Nistru, Răzvan (cu acest nume are poetul foarte multe de împărţit). De aceea textele lui par uneori simple epistole lirice. Într-un poem Adam Puslojić se imaginează pe sine aşa: „... şi eu, cel mai nou Homer valah/ din care curg un şir de poeţi/ aici din Balcani,/ tot soiul de copii/ muto-orbi şi tari la carte.” (p. 71). O definiţie surprinzătoare a poeziei, la un temperament vulcanic şi expansiv cum e Adam, o găsim, în mod surprinzător, într-un oftat, un „Oh” (p. 98): „Uşor de spus oh// dar încearcă/ să-l cânţi oh// această neputinţă/ nemaipomenită// e poezia”. Ca imediat poetul să-şi îmbrace la loc toga de obşte a grandorii sale lirice reocupînd, umplînd scena: „Aluzia cu un Homer/ nu-i un semn bun/ abia un fapt istoric// balcanic având/ în vedere ideea/ cu Troia danubiană// şi cu moşul lui Brâcuşi (sic!)/ (ci nu Brâncuşi)/ lăsat şi la Lepenski vir// ce chipuri luminoase/ ascuţite şi netezate/ de şi în piatră// ce piatră dureroasă/ ce lătrat divin/ ce sânge de valuri/ câtă Dunăre din adânc/ care cosmos împăratic/ peştit şi împietrit” (Un fel de peşte de piatră,pp. 97-98). Alteori poetul mimează sapienţial-moralizator, dar versul îi iese tot aşa, provocator, excesiv în expresie: „Nu cumva/ prea multe/ proverbe sunt/ pe lume// dar/ azi/ cine mai scuipă// adevăruri obişnuite” (Spuneri aerisite,p. 105).

În fine, un poem care rezumă toate obsesiile identitare ale poetului, dar şi melancoliile lui existenţiale este Din poveste(pp. 186-187): „Nevastă-mea/ a adormit/ cu un cămăţui/ în mână// ea încă mai crede/ că eu sunt/ viu/ şi acasă// nu sunt, bre/ ci am murit/ în povestea/ lui Ulise// acolo, sus,/ am început/ să-i cioplesc/ vise din pietre// uneori poate/ chiar şi pietre/ din vise/ visate la anevoie// cum bunăoară/ astăzi când/ şi eu am devenit/ Ulise.”

Da, Ulise valahul, cutreierînd în lung şi-n lat după patria sa de pămînt şi piatră, în sac cu limba română strecurată în versuri aspru meşteşugite, în stil inconfundabil. Nu de puţine ori recreează mari poeme române ce sună excepţional (mi-au confirmat poeţi sîrbi din Belgrad), bunăoară Oda (în metru antic)îmbrăcată în haină sîrbă. Se spune că sună împărăteşte în sîrbă, ca la ea acasă, în română.

* Adam Puslojić, Inscripţii abrupte,Editura Şcoala Ardeleană, 2016, 210 p