logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Gheorghe Mocuţa
poet, critic literar, Curtici

 

 

Magda Cârneci: energii şi delire*

 

logoDe la poezia ideilor la poezia politică

Primul poem al volumului de debut (Hipermateria, 1980), O, generaţia mea, exprimă nu doar o atitudine solidară, ci vizează chiar estetica optzecistă, în curs de cristalizare; poeta e un teoretician cu cap limpede şi un critic de artă care înţelege postmodernismul în diferitele lui ipostaze de manifestare. Ea nu exclude atitudinea polemică şi aspiră la un program liric personal, încă de la prima carte:

„A vorbi: ori a scoate în văzul tuturora, în lumină/ viscerele însângerate ale zilei de azi: ale mele, ale/ tale, ale noastre./ Dezgoleşte-te. Proba adevărului este/ rana care eşti tu întreg: drapele, litere, cifre, limba/ maternă. Creierul tău, cale a/ absolutului mic, sexul tău, dovada răbdării de-a fi,/ ultima armă: râzi până la lacrimi./ O bucată din lumea ce se deschide asupra ei însăşi/ acest gâtlej, această gură croită cu arma/ care vrea să trezească, strigându-se./ Şi totdeauna numai fragmente, ţăndări, chiştoace/ ale unei realităţi care întrece toate măsurile, femeia/ aceasta şi-a pierdut hainele şi-şi caută flămândă/ altele noi şi umblă să-şi iasă din piele/ şi e senzaţională/ Haide, cântă, slăveşte, cuvântă!// O, generaţia mea, generaţie, de ce te ţii de palavre atât?”

În prefaţa antologiei lirice din anul 2000, Haosmos şi alte poeme (cuprinzând volumele: Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1985), Haosmos (1992) şi Poeme politice, 2000), poeta îşi aşază lirica sub semnul Căii, (Poezia ca o Cale): „Doar treptat, şi de multe ori retrospectiv, am observat/ înţeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în tine o modificare discretă, o schimbare din ce în ce mai profundă şi în cele din urmă o transformare destul de neaşteptată, destul de radicală.” Rolul poetului, adaugă ea, încercând să-şi formuleze un crez poetic, e acela de martor, dar şi acela de actor/ spectator în spectacolul lumii: „suntem momeala, dar suntem şi miza, suntem nimic şi suntem totul, suntem bieţi cobai, dar suntem şi zei în potenţă.” Spirit doctrinar, lucid, matur (una din cele trei graţii ale generaţiei, alături de Marta Petreu şi Mariana Marin, după Al. Cistelecan), ea îşi susţine promoţia din care face parte şi în textele teoretice (Arta anilor 80. Texte despre postmodernism, 1996), iar cunoaşterea aprofundată a discursului de putere în raport cu imaginea reflectată (din teza de doctorat, susţinută în mediul universitar parizian) o determină să-şi reformuleze atitudinea şi „poemul politic” şi să pună în discuţie sentimentul patriotic, atât de redundant în perioada tranziţiei. Conştiinţa apocaliptică a poetei, sobrietatea şi spiritul analitic viu – metamorfozate în gesturi anarhice – o apropie de cotidian şi de conceptul „feliei de viaţă” (cum se intitulează un poem). Fraternizarea cu estetica generaţionistă se desprinde în câteva poeme-manifest: Scrisoare de fraternizare, Să ne merităm cu toţii conceptele, Să privim realitatea în faţă, care împreună cu poemul Hipermateria proiectează viziunea Haosmosuluide mai târziu.

Calea, rătăcirea, singurătatea, lumina, haosmosul, gustul apocalipsei sunt motive ce o conduc spre conceptul de „patrie cosmică”, un reper al căutărilor, populat cu „infernuri, paradisuri, locuri de trecere”. Poemul titular al volumului următor ţinteşte nu doar experimentul, căutarea, ci şi limitele fiinţei, în raport cu lumea ideatică. Experienţa poetică e dublată de misterul absenţei cuvântului/ sunet, iar parada conceptelor şi a sentinţelor cerebrale e însoţită de o meditaţie profundă asupra limbajului:

„Ard alfabetele flăcări mici palide/ peste adâncuri/ silabele cad cad vocalele/ ploaie de zgură/ dialectele tac.// Mută înaintea incendiului scâncet:/ nu cuvântul, ci strigătul,/ nu strigătul, ci ţipătul,/ nu ţipătul, ci urletul,/ nu urletul, ci hohotul;/ încăpătorul lui idiom ne înfrăţeşte cu fiarele// suntem toţi o singură carne/ aşteptând o urmă a plânsului/ o salvare în scâncet// ceva oribil enorm îmi mistuie gura/ aud aud/ nu înţeleg ce aud/ aud o tăcere asurzitoare/ ca o limbă indestructibilă/ care trece prin om/ şi se varsă în întuneric” (o tăcere asurzitoare)

Ţipătul cosmic din finalul volumului ne conduce spre viziunea fragmentară a întregului, o continuă redefinire a pactului cu ceilalţi. Aparţinând filierei franceze a aripii optzeciste, poeta aduce referinţe şi descrieri din nouveau roman şi concepte bine mascate ale textualismului. Volumul Haosmos este o dovadă a acestei determinări, începând cu vastul poem Viziunea („Blitz. Instantaneu. Lentă developare.” a lumii), continuând cu câteva secvenţe memorabile asupra cotidianului (Portretul unei străfulgerări, Brâncoveneşte, Aripă uriaşă, Iacinta, Poemul pereche, Ana Ipătescu de bloc, ultimul dedicat colegelor sale) şi terminând cu ciclul „Post-manifest” (subintitulat „Un cititor postmodern”) unde îşi expune filosofia compoziţiei şi îşi motivează orizontul tensionat al aşteptării.

Trecerea de la imaginea concretă, hiperrealistă, chiar naturalistă, de la ipostaza poeziei din ultimul poem al volumului Hipermateria, la programul unei „poietici hipermateriale” (după expresia criticului Marin Mincu) ne dezvăluie mai degrabă opţiunea proprie pentru poezia lui Nichita Stănescu, dar şi orgoliul de a folosi poezia pentru exploatarea unor noi resurse: primul ciclu se numeşte, nu întâmplător, „fugă pentru instrumente necunoscute”. Nici ciclurile următoare nu sunt degrevate de această sarcină, complementară unei conştiinţe tragice, marcată de spaima analitică a profunzimilor. Între poezia concreteţei violente şi poetica ideilor ce o însoţesc ca un înger păzitor, e un pas mic şi o atracţie mare, integratoare. Proiecţia Necunoscutului romantic într-o ecuaţie proprie în care „Haos x Moarte = Cosmos x Viaţă”, o conduc spre experienţa revelatorie în care „înăuntrul e mai nemărginit, mai nimicitor/ ca o mare”. O tăcere asurzitoare este metafora Genezei optzeciste, unde meditaţiile şi aplicaţiile halucinante asupra Haosului şi Cosmosului deschid un capitol programatic.

Primul ciclu al Poemelor politice cuprinde creaţii scrise înainte de 1989, într-o atmosferă de disperare şi revoltă metafizică. E resemnarea şi dispreţul în faţa „grohăitului mulţimii” sau în faţa „solidarităţii întunericului”. Libertate, Umbra trandafirilor, Limba („Umilă./ Ca drapelul de pânză al unei republici utopice/ prefăcut de buna istorie în cârpă de praf.”), O gură de paie, Raiul, Gura enormă, Înainte ş.a. sunt poeme care ar fi trecut cu greu de cenzură. Poemele Înainte, Piaţa Matache song şi De-ar veni merită o menţiune specială pentru trecerea de la protest la revolta subtilă. Ciclul „1989” începe cu Odă în metru antic morţilor tineri iar schimbarea de registru e vizibilă, dar fără un patetism inutil. Ca să te pot iarăşi iubie un poem-raport, un apel către propria conştiinţă, gata să inflameze mulţimile şi să reabiliteze, printr-o nouă suferinţă, conceptul maculat de ideologie:

„Nu-ţi promit la început, patrie, nici unt, nici ghirlande de flori, ci

Sudoare şi lacrimi şi scrâşnet al dinţilor.

Durere a mâinilor bătătorite de muncă, suferinţa ascuţită a cugetului,

căci ce altceva te-ar putea ajuta să te speli, să te cureţi?

Patrie mică şi uriaşă, patrie măruntă şi vastă, monedă de schimb

între atâtea mâini aspre, hulpave, femeie umilă şi mândră, adevăr

de două parale.

Patrie a urzicii şi lobodei, a spanacului şi pitirii la munte,

ţară a raţiei de ulei şi de zahăr, iarbă uscată călcată-n

picioare, rumegată de alţii, scuipată, patrie vegetală.

Patrie a turnătorilor, palavragiilor, ipsosarilor.

Patrie a ţăranului urbanizat şi a orăşanului încă ţăran.

Europă pitică a sabotorilor, cârcotaşilor, măsluitorilor, tăietorilor,

măcelarilor. Patrie a cui te vrea şi a cui te posedă, patrie care uiţi

repede, repede.”

 

Literatură. Viaţă. Literatură

Aşa cum literatura face parte din viaţa şi experienţa Autorului, tot aşa, la un moment dat, ideile, ficţiunile şi cărţile îi influenţează modul de viaţă. El îşi imită modelele sau intră în pielea lor. Devine personaj. Iar personajele se amestecă în conştiinţa lui, în condiţia lui. La apariţia Magdalenei Ghica (pseudonimul Magdei Cârneci) criticul Eugen Simion scria „despre un nou pact cu realul, o poezie integratoare, aspirând să cuprindă totalitatea lumii”. Metamorfoza, de la practica stihială, tensionată a Haosmosului, la o practică protocolară a poemelor „ocazionale”, (cum se subintitulează volumul Viaţă. Poezie, apărut în 2016), dedicate unor prieteni sau inspirate de o anumită persoană/ situaţie, se înscrie într-o strategie autoconcurenţială, a legării literaturii de viaţă. Un concept discutat în epocă şi consacrat de volumul lui Romulus Bucur, Literatură. Viaţă. Volumul Magdei Cârneci răstoarnă însă conceptul prin simplificarea viziunii: „Viaţă. poezie/ poeme ocazionale”. Poemul Un fel de artă poetică acreditează tocmai capacitatea sufletului de a renaşte de milioane de ori până la a ajunge „să vezi/ cândva/ Realitatea. Poetesa e un poem antologic al femeii la 40 de ani, o construcţie postmodernă în intenţia lui, dar care nu părăseşte liniile de forţă ale noii sensibilităţi. Aceeaşi abordare postmodernă se insinuează şi în poemul „eminescian” O, Mamă, cu obsesiile morţii şi ale existenţei larvare, cu figurile conturate ale erosului şi ale maturităţii, devenite destin. Prin porii unei lucidităţi obscure, izvorâtă din ritul Mumelor, poeta îşi transportă fiinţa într-un sălaş matricial al Haosmosului, ca Haos şi Cosmos, reinventat.

Există o frenezie a nudităţii şi virginităţii corpului, redescoperit prin ritualurile secrete ale scriiturii. O scriitură care abandonează filosofia şi miturile în favoarea consacrării „omului recent” (după Patapievici), a „omului vieţii tale”, cum îi spune poeta.

Adolescenţa, experienţa bujorilor şi a tinerelor fete, quai-sonetele de dragoste întregesc portretul „vieţii mici” în raport cu „viaţa mare”, a adolescenţei tratate în registrul reveriei şi al visului, al inconştientului tânăr care „visează în mine”. „Sunt poeme care, de fapt, au toate câte un destinatar precis, pe care însă, de cele mai multe ori, nu l-am menţionat, din pudoare sau din alte motive”, precizează poeta pe coperta IV. Ea mărturiseşte că „viaţa”, cu toate aspectele şi ispitele ei, leagă aceste poeme; le leagă în lanţul trofic al propriilor energii şi delire. Fiecare poem, dedicat sau păstrat la secret în ungherele unei scriituri tot mai personale, dacă nu fatale, îşi găseşte, prin amplitudinea evocării unui portret, a unei situaţii sau a momentului rostirii, structura moleculară a sufletului evadat din Haosul morţii şi increatului în Cosmosul vieţii şi al creaţiei. În poeme precum Omul vieţii tale, La mijlocul vieţii sau Omul matur. Odată cu producerea poemului „înalt” şi a „marelui salt” care provoacă revelaţia, poeta îşi reconstruieşte propria Glossă, într-o manieră apocaliptică, de secol XXI, legată printr-un cordon ombilical de întreaga operă precedentă:

„Facerea şi apocalipsa se întâmplă în clipă/ clipele sunt toate mici judecăţi de apoi:/ În mine însămi am şi naştere, am şi eternitate şi moarte,/ facerea şi apocalipsa se întâmplă continuu în mine:/ Fătul care am fost îmbrăţişează cadavrul dulce/ care voi fi, lumina liberă care voi deveni? Bucuria începutului sărută bucuria sfârşitului:/ De pe acum salut praful cosmic ce mă va conţine,/ şi acum mai consum din surâsul cosmic, originar” etc.

 

 

 

* Magda Cârneci, Haosmos şi alte poeme, Editura Paralela 45, 2004;

Magda Cârneci, Viaţă, poeme ocazionale, 1995-2015, Editura Paralela 45, 2016